Ela Victoria Luca

aici după grilaj se vede întotdeauna marginea adevărului printre firele de praf în liniile mate ale draperiei se tace se tace până când mâinile nu mai rabdă lumina falsă strâng un boț de

este frumoasă duminica asta un soldățel de plumb se zgâiește ascute privirea mă somează să-mi pregătesc plexul îi sunt ținta perfectă pe gură îmi iese soarele roșu oasele pregătesc

aș fi mers mai departe cu el, francesca, aș fi mers chiar și cu picioarele legate de furia lui, de absența lui, de nepăsare, aș fi călcat pe limba de nisip sau pe cărarea împrejmuită de buruieni,

când nu poți răbda, iei lucrurile la rând, le pipăi, suprafața lor fină nu are nicio importanță câtă vreme știi că nu le atingi miezul și, înainte să izbucnească durerea, deschizi fereastra, cauți

Să fim frumoși, îți spun, înainte de cădere, să ne așezăm față în față; masa nu se dă la o parte decât atunci când nu mai avem ce să ne spunem. Dar noi încă ne vorbim cu mâinile calde, cu fruntea

despre destin e vorba și despre cufundarea prin pielea trecutului până când îți întinzi părinții pe masă și le speli fruntea torsul picioarele îi ascunzi de lume ei îți mulțumesc fiindcă strângi

nu știu cum se aleg întâmplările pentru mine în fond plouă zilnic la cinci dimineața simt cumva strâmtorarea obiectelor reperul memoriei de altădată et caetera dintr-o dată keturah îmi spune ești

diminețile sunt pietre mici, ascunse în buzunare poartă noroc dacă mai crezi în dumbravă dacă mergi cu spatele până seara și urmărești oamenii cum se duc în sensul acelor de ceasornic iar tu

așa mă voi dizolva în ochii tăi geometrici când nu privesc când presimt absența respirației mele dansul neputinței în brațele amorțite când porii se vor acoperi cu hârtie tipărită fin de nu

a fost și el aici, a șters de ziduri frica până când turnul s-a făcut mic atins de ignoranță dincolo de scări, prin pasaj, câțiva bătrâni - sau poate doar umbre tăiate - priveau cum se

sub liniștea obscură s-a lăsat suspendată, violența din durere ori altceva, o căutare prin spaime, hăituirea și ochii a căror frumusețe nu mai mișca pe nimeni, chiar și eu eram prea departe

Motto: „Omul se privește cu ochi de Narcis în oglinda gândirii sale.” Marea... Ovidius... „Metamorfozele”... Mitul lui Nacis... Lezarea narcisică a psihanalizei... A fost o „simplă asociere liberă”

cel mai sigur e când te îndrăgostești de obiecte sau de scaune goale așa poți simți lipsa oricui și să îți fie cald destul de cald înăuntru fiindcă locurile din care pleacă nu se mai strâng

când nu te mai aștepți cineva îți dă la întâmplare o veste o primești direct în plex amuțești toată căldura din vintre scade brusc tremuri spargi țurțuri arunci câteva haine în

dragă m și de aici nu am știut ce să mai scriu, începusem un scenariu, doar două personaje cândva principale și o puzderie de amatori, desculți, mizeri, măști de iarnă în decembrie se redeschidea

desigur era de la mișcarea continuă a crengilor, vuietul, sau claxoanele asurzitoare, un risc de accident la intersecție, ai traversat bulevardul în alt ritm, același loc unde privirea s-a desprins