nu știi niciodată în ce aluneci, în ce timp

desigur era de la mișcarea continuă a crengilor, vuietul, sau claxoanele asurzitoare, un risc de accident la intersecție, ai traversat bulevardul în alt ritm, același loc unde privirea s-a desprins lent de celălalt, în altă amiază, acum se întâmplă altceva, se alunecă, suprafețele tot mai lucioase, intri, oamenii își beau, după fast love-fast life, cafeaua, se prefac liberi, destinși, privirile, strecurate printre solduri treizecilasută-șaptezecilasută, ating o femeie. ea caută alt loc, nu înțelege de ce a intrat astăzi pe ușa aceea, cândva era deschiderea spre parc, un rond larg de trandafiri, erau altfel pașii, nu un mozaic alb, neted, pe care aluneci la fel de ușor și tu, ești ca ceilalți, fast-memory, și ștergi rapid. secusă, pereții se întunecă, deasupra cerul văzut prin sticlă - mami nu-i așa că acum camera mea e în cer? - nu, e doar bleu, e doar bleu, taci cu prostiile. difuzoarele sunt prea aproape, sau te năucesc sunetele, vocea ascuțită acoperă vocea calmă din amintire, încetinești pasul, imaginea din vitrină nu te arată pe tine, e o siluetă împărțită în două, o parte pe marginea lacului, râde, râde, râde, o rochiță vișinie plină de noroi - nu-s bune rotilele mami, îți iau pământul de sub tălpi - ține-te bine, ține-te, nu mai râde-ntruna. cealaltă se îndreptă spre terasă, ochii rămân pe biserica de lemn, acolo plutea cândva o rochie lungă, albă, azi doar respiri adânc, ai pierdut o iubire, sau ceva nu s-a putut opri din alunecare.


constanța, 27 iulie.