buruieni. să mă înșeli până plesnesc bulbii

multa ironie aici si eu la ela nu stiam latura asta in lirica. ironie care trece-n absurd in final si-i foarte eficient cind un trop / o \"figura\" evolueaza in text. pentru ca o intimplare banala \"în mijlocul străzii ne părăsim indecent / pentru o altă femeie pentru un prieten desigur mai bun\" nu e decit un motiv de \"alte asemenea aberații de martie\".
as finisa putin aici: \"ne tunde cu eleganță narcisismul\" verbul nu-mi place desi sigur are aciditatea pe care mizai in text, narcisismul e foarte ok, dar verbul parca, parca se poate revizui.

trecatoare in cadrul ast de martie, pe seara.

Mi se cutremură primăvara de atâta tristețe! Ce poate fi mai trist și cutremurător decât trădările banale, gratuite și cotidiene, din plictiseală și supra-plin?! Prea curg trotuarele în noi... în loc să curgă iarba! O floare pentru acest poem.

Apăi, de tuns e vorba, Ioană, așa cum se tunde mamă dragă iarba, sau crenguțele, sau părul lui Samson, chestia aia: \"la coupure\", care se aplică musai narcisismului când se prealungește, ca să zic așa. Da, cam bitter. Am mai scris pe tonalitatea asta, dar ce-i drept nu știu dacă pe motivul trădării/înșelării.

Ioan, au devenit atât de banale trădările și înșelările, încât nimci nu mă mai întristează sau dezamăgește - prietenii știu de ce.

Ioanilor, mulțumind,

Ela

poemul este unul reușit, deși nu știu dacă trunchiul ăla cerebral își are locul în text...prea \'anatomic\' pentru un astfel de poem ierbivor, cu toate că ăsta e și rolul lui: să insereze în mijlocul unei naturi de martie, omul.

lui Baricco, o viață se poate împotmoli oricând într-o față oarecare. deci singura noastră certitudine e nesiguranța. important e sa n-o luăm prea în serios. certitudinea, vreau să zic. cred că ironia și jocul sunt momentele tale de relaxare. și te prind bine. apoi mai cred că nu e prima oară când zic asta. și că e minunat să fii sprinten, indiferent de tonalități sau nuanțe.

Ela tu întruchipezi delicatețea, parcă nu ți se potrivește \"hamacul mă-sii de viață\"! Păi se poate?

Dana, apăi nu trunchiul copacilor se văruiește în martie, așa cum \"se văruiește\" șiăl cerebral al omenașilor? Și ce dacă anatomic, ce, cordul, sternul, clavicula, călcâiul, nervul, pleoapa etc. ce apar în poezii nu-s anatomice? Apăi, de era alt stil de poezucă, nu ar fi mers, te cred, dar ici pică taman.

Camelia, parcă și Camus zicea chestia aia cu \"cea mai certă stare este incertitudinea\", și să ne trăiască, ea, incertitudinea, că noi oricum o trăim zilnic. Da, da, sprintenașă, iar uneori spicey.

Nicolae, apăi mai hard de-atât nu pot fi. Mai am una: pisici albaștri. Iar, mai recent, mi-a mai plăcut una, nu cu hamacul, ci cu laptele. Dar altele nu. So, tot delicată rămân, pân\' mi s-o face franjuri hamacul sua viața.

Mulțam,
Ela

Oo, amărâții de noi, încărcați de prea-plinul mugurilor care pocnesc, muritori de rând neputând lupta cu poftele și sângele nostru care trosnește, primăvara aceasta descheiată la nasturi care nu ne lasă să o ignorăm, cum am putea să vedem mai departe de-atât, când ochii ne sunt plini cu glezne momeli amăgiri și... buburuze?
Nici eu nu cunoșteam acest tip de lirism, dar îl bănuiam. A fost ca un pahar cu apa minerală (acidulată, da) care m-a înviorat.

chiar m-am gândit la trunchiul copacilor văruiți primăvara, dar mi-a fost frică să nu bat câmpii

mulțam:)

mie mi-a placut mult: „oho ce de primăvară”
un inceput de poem ca un joc de flacari pe comori, adica pe comorile acelea cu care ne nastem si la care nu renuntam nici macar de dragul primaverii, apoi versul final: „și alte asemenea aberații de martie”...
cred ca incursiunea in ironie e doar o tentativa de sustragere de la realitatea terorizanta, unde durerea vine ca un adevar nemilos, caci bucuria ca si durerea imping spre marginea transparenta a confesiunii poetice ...

„ suntem și noi ca toți îndrăgostiții pământului
ne creștem înșelăciunile - vânjoase buruieni -
să nu le plivim încă să ne agățăm zdravăn de ele
să ne legănăm - hamacul mă-sii de viață –„

aici imi place cum ai figurat aceasta stare de resemnare (parca) desi se simte forta din spatele cuvintelor, esti puternica prin insasi faptul recunoasterii cu ochi lucizi a unui adevar al tau...

anana

De când ați postat poemul îl recitesc zilnic, de două, trei ori. Mă atrage ca un magnet dar nu am îndrăznit să las semn, nu știu să comentez, recunosc, deși mă străduiesc. Încă spun ce simt. Așa voi proceda și acum, să-mi fie iertată îndrăzneala și stângăcia.
Un vers viguros precum o „buruiană”, un amestec de frustrare, dezamăgire, ironie, în care regăsesc realitatea din jur, doar înlocuind „îndrăgostiții”, mă iertați?, iar versul devine:

„suntem și noi ca toți oamenii pământului
ne creștem înșelăciunile - vânjoase buruieni -
să nu le plivim încă să ne agățăm zdravăn de ele
să ne legănăm - hamacul mă-sii de viață –„

Strofa a treia este preferata mea.

Drag,

Doruleț

Miruna, bubureze muuulte in ochii inselatorilor, desigur, sa le mearga de-a-ndaratelea, asa!

Nuta, la bun regasit, taman ici, printre buruieni si muuuuulta primavara cu hamacul ei cu tot, dar pesemne ca te-o atins ea laleaua asta cand o inflorit, si bine-o facut, ca de multa vreme nu te-am zarit prin gradinuta asta. Apai trebe si un zvac de ironie, ca oamenii din viata noastra o cer, ca sa zic ase.

Dorutu, apai las asa cu indragostitii, ca asa e la plesnitul florilor, instinctele se revarsa, albinutele si ele cu polenul, naturile toate zumzaiesc, hormonasii la fel, las asa, cu buruiana inclusa cu tot. Apai ia vezi de te fereste de insalatori (oare se poate?).

Multam fain,

Ela