Ela Victoria Luca

clădiri ce se dărâmă la nesfârșit cărămizi roase de sare meduze plutesc în aer pretutindeni după secarea apelor din decor se desprinde fetița agilă se ascunde iarăși de oameni mereu în

senzația de straniu se pierde, chipul tău trasează un spațiu esențial, darius, ceva între transparențe și palori contrastând cu linii abrupte. ochii deasupra cărora se întâmplă mereu o stare a lumii,

nu îți mai vorbesc despre moarte rămân sprijinită de oraș închid toate ușile toate ferestrele adorm înăuntrul zidurilor nu mai simt lumea nu știu ce mă înghite cine îmi cheamă viața în

prima duminică de metal chircită în visul pereților privesc batalioanele de soldați își pregătesc armele pentru o altă viață într-o zi îl au pe dumnezeu în alta îl aruncă la groapa de gunoi

să rămâi în mine cu toate obiectele sparte nu pot desprinde nimic nimic din pojghița memoriilor îți voi permite salturi în gol alunecarea prin miocard atunci când îți va fi întuneric și

sting pietre escaladând neputința, cu tălpile și inima goale, urmând soarta ca o sabie în ochiul sternului plec de la prezumția de nonagresivitate, ascultând cum izbucnesc adevăruri ca o furtună

nu ies din mine. adâncită în propria carne, îmi simt gustul de aluat frământat până te sleiește. senzația unei regenerări, o renaștere dinlăuntru, contrastând șocant cu moartea ce hohotește

răscolesc prin molozul orelor caut rămășița aceea intactă din fiecare om biografia spartă în care să intru fără incertitudini dar mă tai adânc în muchiile ignoranței și rănile astea nu se mai

sarea din sânge doare femeia din brațele tale așa dezgolită și albă așteaptă pedeapsa cu iubirea în numele viului și al sorții nu o atinge prinsă în propriul ei plumb te privește

mereu același dezechilibru între actul perfect al trupului și distanța pe care o imprimi, o rigiditate a nedăruirii, darius, o întoarcere în tine, atât cât să nu pot atinge. nu știu să chem, las

deasupra mea plutesc memorii ieșite din trup odată cu placenta născătoare de prunci abisali e ceva bizar în sufletul ăsta rezemat de prăbușirea ta ca de o coloană strivită între două