ochiul vrăjitor în eclipsă

senzația de straniu se pierde, chipul tău trasează un spațiu esențial, darius, ceva între transparențe și palori contrastând cu linii abrupte. ochii deasupra cărora se întâmplă mereu o stare a lumii, inconfundabilă, ca un con de lumină în care se adună voci pretemporale. nu pot trece de linia umbrei tale, mediana a șaptea prin care coboară mimetismele, obiectele indigo ce trădează sau poezia purtată pe deget, ca un mariaj nelumesc. dar pot sparge cu exactitate amintirile tale, fără să arzi nimic, fără să te înspăimânți de autodisoluție, fără vreun strigăt. este primăvara noastră dariusiană, este re-întâlnirea, imperiul verde al sângelui. nici nu se putea un alt cerc, între nașterea mea și nașterea ta. curiozitatea asta dezlănțuită de dragoste, secretul solitudinii, riscul de a împrăștia anapoda mistere, buzele chemate spre literele aerului și ochiul meu vrăjitor te încearcă. eclipsa nu șterge și venirea ochiului, nu șterge mișcarea mea prelungă spre natura ta, darius. nu stinge flacăra asta ce topește minerale, viața magnetică. și când toate acestea te vor plictisi, amintește-mi să trec prin treziri succesive, ca prin zbaterile pământului atunci când se naște un prunc.