Ela Victoria Luca

sub fiecare pojghiță a vieții pulsează o sălbăticie năvalnică, rară, o curățenie a sângelui, neatinsă de gest, de tiparele tocmite ale educației înalte sau de grilajele din jurul porților despre

Brunhildă în pași de tango adormind regii mă întorc prin dafini aromând soarta ascunsă-n ploaia iubirii spre a nu mai muri încă o dată fără încercarea bronzului topit în renunțare dorințele-n dans

locuiesc într-o liniște cu pereții oblici un cerc de apă din care uneori sar pești-sabie cred că sunt mâinile mele cumva deformate de când am spart ferestrele nu mai pot ieși din această

sunt doar pereți albi mihai nu are rost să privim cum intră serul prin vinețiu mai lasă-ți ochii vii lumea are venele încă netăiate și azi mai curge lumină te așteaptă în copou o învățătură de

nu e nevoie de o scenă în care să credem, un hamlet fără chip sau o declamare în numele dragostei. nu e nevoie nici de masca cea mai potrivită pentru acest rol, domnule, nici de cel mai bun

să stai de vorbă cu dumnezeu, ce banal ar spune orice trecător cu cearcăne, mâneci rupte, în necaz sau orice copil când adoarme și jură să fie cuminte să își iubească mereu mama, tatăl să își

inel de cuvinte și jumătate absență în locul tău eclipsă de iubire la polul nord al ochilor peste care genele își lasă norii nu mai privesc îndepărtarea așteptarea este în mine ca o rodie las

când se-adună poeții în acest anotimp al apelor se scriu norii în jurul lunii din cuvintele plecate de la unul de la altul fără a măsura metrul iambic sau rima poeții rămân la ora din

în primăvara asta nu voi mai iubi voi împleti norocul după ce îmi va îmbrățișa tălpile și-apoi voi merge pe umerii unui bărbat fără păsări ucise sau poate nu tata spunea să nu mă pun cu soarta și de

au trecut doar câțiva ani, trupul nu simte e ca o magazie de lemne în care copiii ascund obiecte mici prin lăzi grele din fier nici dragostea asta nu prinde mâzgă, încuiată și ea printre alte

ia din tăcerile mele nașterea arunc-o peste cetate să vină ei sfinții odihniți să mă întoarcă așa cu fața spre centrul palmelor fără negrul din linia morții mi-e destul rău aici în

Este un « personal » simplu. În urma unor discuții pe site și îndeosebi în afara site-ului, pot scrie numai atât: NU doresc să fiu editor aici pe agonia.ro. Am refuzat o dată, întemeiat, astă vară,

revin formele-capcană, cu prelungiri nefirești, tentaculare. mă prind atunci când e frig și inert totul în culoarele de oameni. supliciul zilnic - între două pulsații, sistolă neagră. formele își

și atunci nu mai contează beau amaretto după ce aștept la statuie un sfert de oră epuizată mă lovesc anapoda parcă de umbra copacilor e mai și nu înțeleg nu mai pot să înțeleg de ce copilul acela