Ela Solan

de data asta altfel timpul își creionează urme pe iriși degetele trec nesigure prin păr în față zidul si senzația că-n orice clipă o ușă trebuie să apară teamă în loc să deschid ușa întorc

trecerea asta mă urcă oamenii mă prind în ei și toată nevoia mea de singurătate dispare în fața unor ochi care-mi vorbesc stau în trupul meu ca într-o scoică las apele să treacă prin mine să

e totul un joc sau nimic nu e joc când palmele umede mirosind a-nflorire se simt se ating și se strâng la un loc facând cuib pentru a crește un pui de iubire alte degete trec printre degete

Sufletul meu curge râu pe lângă sufletul tău… Aș vrea să te scalzi în mine, Aș vrea să ma sorbi însetat Și-aș vrea să pleci apoi, fără să-ntorci privirea… Desfid timpul care se scurge dincolo

...răceala dimineților în care iți cauți identitatea printre cutele cearșafului șifonat de zbuciumul nopții, patul lui în care ați transpirat împreună, apoi liniștea răsfrântă în respirația ușor

viața e un vis recurent nu știu pentru a câta oară se întâmplă mă trezesc fredonând uvertura și o iau de la capăt pe aceeași partitură nescrisă doar cu alt instrument în interiorul orchestrei

traversez încăperea cu pași mici rămân nerostite câteva gânduri plutesc în aerul rece trupuri îndepărtându-se izul dulceag al parfumului chipuri alungite ca în picturile lui

astăzi la fel ca ieri ca mâine sau ca toate zilele ce vor urma mă voi trezi dimineața cu senzația clară de impostură voi șterge delicat masca somnului o voi aplica pe cea professional după

În fiecare zi cobor aceleași trepte, Mă pierd puțin cu fiecare pas, În preajma mea cuvinte zac inerte Purtând povara sensului ramas. Și când pășesc peste silabe ninse De buze albe cu-n surâs

răsucesc clipa asta pe degete ca pe o șuviță de păr în timp ce ronțăi plictisită câteva regrete la naiba ce-mi pasă ca n-ai mai venit oricum ți-aș fi întors eu spatele si crede-mă că ai fi avut

și-atunci am încetat să mai privesc cum strâns și greu se-nlănțuie un vis, căderea mea profundă în abis mi-a înghețat surâsul nefiresc și-atunci m-am lepădat de-acel veșmânt pe-un mal abrupt

este doar o răsucire înspre mine în căutarea căsuței de lemn cu podeaua de lut și ferestre deschise lângă câmpul întins ca o atingere a crucii pe care o port de la naștere în palmă ca o închidere

*** cred că trecerile noastre se desfășoară unplugged de când cineva a hotărât că înlănțuirea poate fi infinit mai subtilă suntem noi și călcăm pe același pământ există un socrate în fiecare și

supărare gâze speriate se agită sub iarbă, doi nori se ceartă ---------------- tristețe o floare încet îsi strânge petalele, cerul gri plânge ---------------- înseninare râde

în ochii tăi negri și mari soledad păsări de lumină dansează enigmatic mici înaripate străvezii ce poartă sub penele lor inimi le simt parfumul și răcoarea mă îmbracă precum o cămașă albă de

te-am căutat pe același peron rupt de lume, undeva într-un timp măsurat de ceasurile lui dali secundele se scurgeau pe pereți scorojiți iar tu îți risipeai gândurile între șinele ruginite ale

alerg cu tine în spate cu tine în brațe cu tine în ochi cu tine în tot alerg și nu știu cum să mă opresc cum să sting setea asta continuă de distanță tu stai așezat în fiecare pas dintr-un mers

de când ochiul din piept s-a închis nu recunosc mâinile ce-mi întreabă pielea ciocolata are gust de pelin buzele simt amar trupul nopții dilatându-se ca într-un altfel de iris din plânsetul

uneori alb și negru sunt de ajuns înaltul și adâncul cuvintelor rostite derulate înainte spre marea tăcere între rămân fisurile prin care pătrund nuanțe ochii deschiși peste ceilalți ochi și

astăzi singurătatea se împarte în două, prima își reazămă golul pe centură. zbaterea pleoapelor este doar părerea că dincolo de întuneric ar fi ceva, dar această singurătate, care îmbracă

poate am reuși să ne auzim dacă am face puțină liniște în noi poate am reuși să ne vedem dacă ne-am privi fiecare în negrul apos al pupilei care nu știe să mintă poate dacă pentru o clipă am

să scrii și în fiecare cuvânt să stea ochiul singurătății clipind rugător în ritmul silabelor geamăt al timpului prin care treci desculț încercând zadarnic să-ți potrivești pasul peste pasul

îmi potrivisem pasul după om simțind cum crește în mine drumul pe care am mers neobosită până la un capăt al certitudinii că totul începe și sfârșește aici am trăit lângă cer prima noapte cu

pe drumul lui fiecare atinge cele patru dimensiuni ca o limitare la care este constrâns visând la lumi paralele și vieți de apoi uitând că el însuși reprezintă o altă dimensiune mult mai