Dumitru Mălin

Câți ani aveai? Spre patruzeci oricum, Dar încă viața-n față ca o ploaie, Ori mai degrabă ca un nor de fum Pe care vântu-l sfâșie și-l taie. De-abia-ncepuseși să cobori din munți Să-nveți

Era acolo-n munte o copilă, De-abia-nvățase primul ei sărut, Dar cu priviri fierbinți de clorofilă O noapte-ntreagă-n flăcări m-a ținut. O noapte-ntreagă într-un jar de stele, Mai multe decât

Mi-aduc aminte grâul dintr-un lan, Într-o demult nemaitrăită vară, Când dintr-un vis făcusem cal troian Să-mi pot aduce-oștirile de-afară Și să te cuceresc cu maci cu tot Cum cucerește vântu-n

Prin ruguri ruginite de culori Pe dealuri toamna urcă și coboară, Nu ți-e de-ajuns privirea s-o măsori, Nici aurul să-i furi din vreo cămară. Doar să visezi cu irișii-n scântei La altă toamnă

Era o cale ce ducea la vie Apoi pe valea merilor în sus, Acolo-n taină, nimeni să nu știe, O vară-ntreagă fără somn te-am dus. Căci tatăl tău tăia păduri departe Și mam-n alte zări țesea

Visez lipit cu fruntea de fereastră, Călătorind prin vremea ce s-a dus La cât erai de roșie și-albastră Acolo-n poarta muntelui de sus. Ce rochie de jar am strâns în brațe Când ne-am rotit ca

Cununi de laur verde nu purtai, Ci doar în ochi ferestre mari de soare, Aripi de înger cu miros de rai Și-un lanț de zbor de mierlă la picioare. Șiretul zâmbet năvălea-n scântei Sub marginile

Nu doar la Stremț, ci și prin altă zare M-am întâlnit cu Evele din rai În tinerețea mea risipitoare Când arme-aveam și-oștiri de Mare Crai, Ci doar acolo-n tămâieri de vie, De struguri copți

Câte-or mai fi și cât s-au terminat Cărările și drumurile mele De când, furând lumina dintr-un sat O risipesc prin zări de lume rele? Un sat cu munți înalți până la soare Și cu păduri trecând

Când nu vor mai fi munți și bolți înalte, Când pentru mine totul va fi stins Și-atunci te voi striga prin marea noapte Cu șoapte-ndrăgostite și cu vis. A câta Evă ești, a câta viață Pe care

Din care munți veneai, din care zare, Pe care râu cu valuri de argint Când urma-ți auzeam încântătoare, Nemaiputând auzul să-mi desprind? Ce umbră caldă semănai prin iarbă, Ce tril de aur

Uitând de azi mă-ntorc prin ieri departe În tinerețea mea din amintiri Să-mi regăsesc acolo, ca-ntr-o carte, Furtunile, trecutele iubiri. Ori poate nu iubiri întodeauna Ci doar păreri,

Și tot la Stremț, prin verdea verii luncă, Pe lâng-un râu ce-aproape n-avea curs, Din când în când așa un dor de ducă Mă apuca și-adeseori m-am tot dus. Când, într-o seară cu miros de

Citeam Sthendal, visam iubiri străine În roșu, negru, vânăt interzis, Alunecând așa până la tine Ca-ntr-un poem pe care nu l-am scris. Că tu erai copilă-vrăjitoare Cu ochi de șarpe șuierând

Noi ne-am iubit în iarbă, fără glas Să nu ne-audă cineva din casă, Uitând de noi, de lume și de ceas O-ntregă noapte-naltă și frumoasă. Bărbatul tău băuse vin de-argint, Se prăbușise-n patima

Te-am coborât din prun, erai copilă, Cămașă albă, fină ca de crin, Mi-era un fel de drag și-un fel de milă Că n-aveam împreună vreun destin. Dar după ani când viața mea ciudată Ne-a reîntâlnit

Nebună tinerețea mea de-atunci Pe uliți prăfuite, dealuri, vale Lângă umbrite maluri și prin lunci Spre dragoste-alergând fără-ncetare Când, undeva la capăt stins de sat, Sub niște meri cu

Mă poartă gândul cîteodată-n seară Pe-un drum de piatră cu tăișul rău Când, pe-o motocicletă temerară, Un tânăr zvelt căra destinul meu. Geacă de piele falsă, plete, blugi - Motociclistul nu

Cândva la Stremț, pe dealuri, era soare, Era ocean de pruni și mări de vii Și-o tinerețe care fost-a oare Că numai din oftaturi o mai știi? Și totuși undeva-ntr-o iarbă deasă, Sub ochiul rău

Aveai privirea mamei și veneai De undeva din munți cum vine norul Ușoară precum ploile de mai Îți picurai prin ierburi lungi piciorul. Te-am prins din zbor în zori și te-am legat Cu funii

Când totul era vrajă și răsfăț Când stele-aveam pe buze-n loc de șoapte Te-am întâlnit și vrut-am să te-nvăț Din miază-zi și până-n miază-nopate. Te-am dus pe brațe-n muntele cu dor Iar când

Nu te-am știut cum vrut-am să te știu Deși pe-aceeași pernă nu o dată Am stat din prea devreme-n prea târziu În dusa vreme binecuvântată. Aveai priviri de neguri și tăciuni Și gene lungi de

Femeie de-nceput din raiul meu, Un rai pe care l-am trăit odată Când mai puteam fi încă dumnezeu Și-mi înfloream grădini din orice fată. Ea mi-a trecut prin vis cu pași de jar Cum o priveam

Femeile pe care le-am iubit N-or fi bătrâne-n lume niciodată Că eu le-am dat sa guste fruct oprit, Le-am pus pe buze miere descântată. Când le-am atins le-am miruit cu dor, Le-am sărutat cu