Diana Manaila

scriem poezie in loc sa trăim ne dăm intâlnire in drumul spre casă iar merii infloresc si noi decojim pagini albe *** tu plamadesti cuvinte sa avem ce pune pe masa sa omenim timpul poate

eram frumoasa lumii agățam la rever soarele în inima mea răsăreau toporași tu îmi descântai fricile îmi făceai coadă spic toată lumea știa ca te-am primit acasă ca sunt femeie blândă și

inima cuprinde îndeajuns hău suficientă obidă încât să te transforme într-o vietate anostă cu falangele uşuind pe sub crivăţul aprig tragi o carte pe dos şi chinta roială devine cea mai

mi-e uneori dor să îți scriu în ritmul sângelui cadența acelei iubiri nevropate în care timpul se așeza în genunchi cand noi respiram simbiotic doua epifite în cautare de dragoste aşa am

portjartierul oricărei femei este un poligon însorit din care s-a tras fix în inimă scriu....vreau să scriu până îmi dă sângele pe dinlături, până se termină numărătoarea pară și începe

vreme de cuibărit, o ploaie târzie zgribulind gândurile „Portretul lui Elisabeth Lederer” - probabil cea mai scumpă pictură modernă pare că te privește în creștet ca și când ai fi ţinta

ești mult prea “poetesă”, prinţesă, peiorativ sensibilă, s-ar spune, pentru ziua de azi când întrebăm AI despre împărăția aortei ne filmăm insistent, ne iubim, povestim, prunci sidefii ne

să îmi povestești despre vară despre zumzăitul din cer, iar eu ciocolatie silabisind nisipul auriu, ascultând ritmul mării într-un ghioc mic, sidefiu ca și când lumea s-ar reduce acolo în

Dimineața imi ascult ticăitul cu borcanul la tâmple fix cum făceau și vecinii cândva prin pereții vernil când mama asculta pe ascuns Radio Europa Liberă și era frumoasă ca o primăvară stau

Și poate că suntem îndestul de cuminți, de smeriți pentru o patrie încercănată cu prea puține arcuri, platose, cu vocea prea lină avem doar tăblițe de scris să ne țină de cald, să rămânem

nu e atât de greu sa fii blând să împarți zahăr candel furnicilor să cuprinzi strâns la piept femeile care descântau ceaiul, puneau sare călduță în dreptul durerii poți să dai binețe lăcustelor

Eu mă implic ajut văd consider că trebuie este un verb de căpătâi mama m-a învățat că lumea nu așteaptă să se pregătească aorta de triplu tulup Salchow si alte scheme exigente de supraviețuire

mă purtai la braț și mi se părea că Dunărea este o poezie în care nimeni nu se va îneca vreodată copiii cresc singuri iar diminețile miros a scorțișoară uneori gândul o ia țopăind

Azi nu am chef sa fiu protocolară să ascult știri să hrănesc protozoare să donez iubire niciunui ONG azi nu voi fi conformă voi umbla în picioarele goale îngropând liniștea voi face un

Când reîncepi să scrii după o lungă lipsă în care inima ta creponată a făcut ghirlande în jurul plecării după ce ai cules umbrele din trupul tău mic și le-ai înghesuit în cerneala albastră

sunt generaţii de femei care se ghemuiesc în istoria ta de bărbat dârz care le creionează pe sâni căteva croquis-uri frivole ce, în realitate, nu înseamnă nimic astfel îţi iei puterea din care