Diana Frumosu

Afară, teatrul și-a pus decorul. Viața din mine își mănîncă pumnii ca un prunc căruia abia îi cresc dinții. -Mă lepăd de tine, lume. Noi suntem iubiții niciodată oameni. Azi e 21. Pieptul

Pe Diana să n-o mai cauți niciodată pe strada cu trandafiri și nici măcar peste drum la morgă. Cînd aveam cinci ani mi-am luat-o pe Anca să-mi țină de urît și-am zis că mă duc să mor. Am

Dimineață, copiii goi făceau castele de nisip. Meduzele ca niște magneți se aruncau în mine să-mi intre sub piele. Iubitule, toate durerile de pe pămînt sunt mai grele decît chiar

Umbra lumînării se desface în milioane de omuleți. Uneori scriu poeme proaste. Poate chiar bune. Aprind un chibrit din buzunarul în care odată mi-a încăput cerul, ridic foile ca pe-un prunc la

Cînd cad trăsnetele, mă strîng, asemeni unui melc, într-un boț de piele. Ochii bunicului mi se par înlăcrimați toată viața. Stă așezat pe un scăunel. Pare mai aproape de pămînt. Toți bunicii

Noaptea e un ochi trist din care plîng. Vreau uneori să se facă liniște în mine, dar apocalipsele nu-mi tac. Înăuntrul meu locuiesc omuleți albaștri. Cînd mi se par fericiți, cardiograma îmi

Știu că voi muri altfel decît se moare. Tot ce gîndesc stă în prisma unui cavou din care nici sufletul nu mai poate ieși. Sunt mută de prea multă vreme, pentru că tac să nu-i umplu de

Cînd s-a făcut primăvară m-au strigat toți morții. Le-am scris un poem în care ziceam să-și țină crucile la piept și să uite cum m-am născut în ‘93. Cît timp scriam despre mama și despre păpușa

Trebuie să ai hîrtie din care să te crești ca pe propriu-ți copil, să dai din mîini și să strigi cît te ține gura că ești primul om născut deasupra aerului. Doar așa începe și va tot fi

Dimineața îi deschidea gura să intre tot cu ochi și picioare în măruntaiele ei. Mai întîi creștetul, apoi inima rezemat cu mîinile de marginea buzelor subțiri. De la o vreme nu mai erau

Toate poemele le-am îngropat în Henry ca pe niște oameni. Cînd mă învățam să nu plîng l-am născut din ultimile lacrimi. Acum, Henry e singurul meu prieten. Dumnezeu n-a avut niciodată timp

În lumina moartă de-afară un cuc alb își poartă aripile mutilate ca pe-o salcie în vînt. Cerului i-a căzut un dinte și alți doi se clatină din rădăcini. E semn de moarte. Mă tupilez în inima lui

visez cum alunec pe marginea patului dintre stînci plapuma mea albă își cere libertatea nocturnă cînd beată de somn spun morții: da las tălpile să-mi rupă cearșaful ca pe-o coajă de

viața-mi curge în moarte prin gîtul clepsidrei un hohot de fulgi tulbură apusul roș sub forma crucii cînd norii stau culcați șarmant într-un 8 privit la nouăzeci de grade fiecare

traversez strada pe diagonală și fac echilibristică deasupra neuronilor infectați de holeră șapte mașini claxonează lîngă pașii mei desculți cînd eu ascult a noua Simfonie a lui

iarna asta cineva are grijă să-mi umple diminețile domni scunzi m-afundă în spital pentru că umblu fără să-mi pun căciula și ei nu știu că de fapt eu nu suport nici macăr umbrela cît

cu fața înfundată în gol inspir aburii de cafea viața mea puncte de suspensie într-un vers cu slove transparente dacă mîine m-aș droga cu marijuana s-ar dilata în linii de alb

îmi adun cerul într-un sac ca o Veronikă la ușă un nerv suspendat de lampă abia așteaptă să intre Dumnezeu observ cum lumea pleacă prin culise și mi se urcă la cap un dor de

Jupoaie cerul și fă-l piele de lup ca să urle. Ridică-l în sfere, ridică-l în cuburi, piramide și tot ce îți mai dă prin cap, apoi aprinde lumînarea din buzunarul stîng. Trage-ți o

cînd (di)ana merge cu picioarele goale ca o nălucă disperată din care se revarsă cerul, el își dă pleoapele peste cap și îi deschide palmele. sunt prea frumoase să-și dea seama că nu mai are

viața e o mătrăgună au crescut în mine șinele de tren sunt de parcă aș vrea să mă arunc în Marea Moartă și marea asta e mai vie decît lumea

alb îmi taie plămînii ca un măcelar amărît de viață picioarele goale îi strîng pieptul într-o îmbrățișare pe cearceaful unde îmi beau porția de fluturi de parcă aș fi un geam deschis în

1 drumurile din sat sunt simple, poate chiar mai vii decît unii oameni așa cum sunt morți mai vii decît cei care le vin de paștele blajinilor 2 la intrarea în seliște a fost o pădure