te-aș ucide în deriva jalnică a iernii
să vezi că nu sunt tocmai
o biblie
orașul meu e o cîmpie albă
și cînd îmi plesnesc tîmplele de-atîtea amintiri
lumini veghează dulceag
un omor
fior alb mi se dezleagă în piele
ca un șiret de care atîrnăm la picioarele
raiului
iubirea noastră -
ramură de accacia
îmi umple de lumină pomul de crăciun
ca un decolteu al bluzei
ochi
locuiesc la marginea unei lumi cît un
sîmbure de lămîie
acru
casa noastră avea numărul 11 de cînd
am început eu să-nțeleg în cifre
acum e și 23, și 11
dac-aș avea două vieți ca și două
liniști cu sînii proaspeți
urlă din noi ca-n ziua apocalipsei
neantul tîrît sărută franțuzește
cînd brațe desfăcute,- n
cîrjă,
salivează voluptății fragede
trec cu scîrbă prin bălțile
în paharele de șampanie topim lumînări
să ne înfundăm urechile cu ceară
lumea curge invers proporțional
îți storc lămîi pe buze și-ți silabisesc prin forțe dinlăuntru
că azi cerul e
În timpul nopții,
cel mic venea să-și încolăcească mîinile și picioarele
în jurul tristeții mele.
Îl întrebam dacă mă va iubi la fel de mult cînd voi fi bătrînă
și-l sărutam imediat pe frunte de
Nu ieșeam în oraș de frică să nu văd mulțimea cu
mortul.
Pe aburii ferestrei cu toate tristețile ei de pîn-acum
mi-am rezemat fruntea
și-am coborît ochii în stradă.
Cancerul toamnei nu oprește
vîntul îmi pălmuiește fața
umbrele crengilor de cais îmi sperie tremurul
uscat de viață
îmi vine să scuip insecte
insectele îmi sug poemul din tălpi
îi aud sîngele rece și moartea
ceasul
DF