Diana Frumosu

am mers desculți prin tot satul de la marginea pădurii și te țineam de mâini bunul meu prieten tu cel care ai zis că îți place cum iubesc te țineam de mâini și-mi plăceau degetele tale și-am

te-aș ucide în deriva jalnică a iernii să vezi că nu sunt tocmai o biblie orașul meu e o cîmpie albă și cînd îmi plesnesc tîmplele de-atîtea amintiri lumini veghează dulceag un omor

visez cum alunec pe marginea patului dintre stînci plapuma mea albă își cere libertatea nocturnă cînd beată de somn spun morții: da las tălpile să-mi rupă cearșaful ca pe-o coajă de

vîntul îmi pălmuiește fața umbrele crengilor de cais îmi sperie tremurul uscat de viață îmi vine să scuip insecte insectele îmi sug poemul din tălpi îi aud sîngele rece și moartea ceasul

Jupoaie cerul și fă-l piele de lup ca să urle. Ridică-l în sfere, ridică-l în cuburi, piramide și tot ce îți mai dă prin cap, apoi aprinde lumînarea din buzunarul stîng. Trage-ți o

1 drumurile din sat sunt simple, poate chiar mai vii decît unii oameni așa cum sunt morți mai vii decît cei care le vin de paștele blajinilor 2 la intrarea în seliște a fost o pădure

aveau hainele suflecate până sub umăr mâncau cu mâinile goale fără tacâmuri își umpleau pumnii ca doi vagabonzi oamenii nu treceau pe lângă ei pur și simplu se opreau să-i privească seara

Dimineața îi deschidea gura să intre tot cu ochi și picioare în măruntaiele ei. Mai întîi creștetul, apoi inima rezemat cu mîinile de marginea buzelor subțiri. De la o vreme nu mai erau

Dimineață, copiii goi făceau castele de nisip. Meduzele ca niște magneți se aruncau în mine să-mi intre sub piele. Iubitule, toate durerile de pe pămînt sunt mai grele decît chiar

Dragostea noastră se scrie în piei de poezie în timp ce camera treisutedouăzecișiunu așteaptă să fie descuiată. S-au strecurat în mine flori de primăvară și-acum sunt toată albă pe

Nu ieșeam în oraș de frică să nu văd mulțimea cu mortul. Pe aburii ferestrei cu toate tristețile ei de pîn-acum mi-am rezemat fruntea și-am coborît ochii în stradă. Cancerul toamnei nu oprește

poezia e o pisică leneșă pe care o placi și iubești pentru că știe să tacă și poți să-i vorbești oricând ai chef tu și poți s-o citești oricum îți vine s-o faci pentru că mamă-sa nu stă cu

E ultimul poem pe care îl scriu. După-amiază Sasha a promis că vine la mine. Poate o fi crezut că e un rendez-vous. Sunt sigură că o să vină. Ieri în pauza de masă a venit de pe șantier pînă

locuiesc la marginea unei lumi cît un sîmbure de lămîie acru casa noastră avea numărul 11 de cînd am început eu să-nțeleg în cifre acum e și 23, și 11 dac-aș avea două vieți ca și două

traversez strada pe diagonală și fac echilibristică deasupra neuronilor infectați de holeră șapte mașini claxonează lîngă pașii mei desculți cînd eu ascult a noua Simfonie a lui

alb îmi taie plămînii ca un măcelar amărît de viață picioarele goale îi strîng pieptul într-o îmbrățișare pe cearceaful unde îmi beau porția de fluturi de parcă aș fi un geam deschis în

din tabloul fără ramă își face loc pentru plimbări o pisică neagră știi că nu-mi plac îl sperie pe Adi dar azi e duminică și-mi cresc părul să-mi readuc puterea aia magică de care nimeni nu

Noaptea e un ochi trist din care plîng. Vreau uneori să se facă liniște în mine, dar apocalipsele nu-mi tac. Înăuntrul meu locuiesc omuleți albaștri. Cînd mi se par fericiți, cardiograma îmi

când ai murit nu știam ce ți se întâmplă eram primii oameni și nu știam că se moare te-am lăsat să dormi câteva ore, dar nu te-ai trezit nici în dimineața următoare trei nopți la rând am stat

Pe Diana să n-o mai cauți niciodată pe strada cu trandafiri și nici măcar peste drum la morgă. Cînd aveam cinci ani mi-am luat-o pe Anca să-mi țină de urît și-am zis că mă duc să mor. Am

iarna asta cineva are grijă să-mi umple diminețile domni scunzi m-afundă în spital pentru că umblu fără să-mi pun căciula și ei nu știu că de fapt eu nu suport nici macăr umbrela cît

Noaptea nu mai sunt eu. Din mine se nasc oameni pe care nu-i cunosc. Viața mea nu-mi aparține. Am renunțat la sedative. Sunt un spital de nebuni care se trezește noaptea. I-am visat și-au murit,

Afară, teatrul și-a pus decorul. Viața din mine își mănîncă pumnii ca un prunc căruia abia îi cresc dinții. -Mă lepăd de tine, lume. Noi suntem iubiții niciodată oameni. Azi e 21. Pieptul