Diana Frumosu

când ajungi te îmbrățișează și te sărută de trei ori cu pauze lungi de la un obraz la altul ca să te vadă la față bunica mă întreabă despre oraș ca despre o femeie ce să-i mai

îmi ceri să ne pierdem printre copaci noaptea în parcul acesta de la marginea podului pentru că asfaltul nu-ți citește pașii și nu-i poți lăsa nicio urmă dragoste-i prea mult și prea puțin

poezia e o pisică leneșă pe care o placi și iubești pentru că știe să tacă și poți să-i vorbești oricând ai chef tu și poți s-o citești oricum îți vine s-o faci pentru că mamă-sa nu stă cu

am mers desculți prin tot satul de la marginea pădurii și te țineam de mâini bunul meu prieten tu cel care ai zis că îți place cum iubesc te țineam de mâini și-mi plăceau degetele tale și-am

mai ții minte cum îți scriam poezii de dragoste și numai tu știai ce înseamnă fluturele alb și iarba erai atât de mândru de tine încât deodată ai început să citești tot ce scriu și eu n-am vrut

din tabloul fără ramă își face loc pentru plimbări o pisică neagră știi că nu-mi plac îl sperie pe Adi dar azi e duminică și-mi cresc părul să-mi readuc puterea aia magică de care nimeni nu

când deschid ochii la cinci întunericul intră în mine și plâng până când mama își dă pijamaua la o parte și mă apropie de sânul din care a băut tata mai devreme buna ajunge mai târziu pe

zici că Venezia-i frumoasă când stăm așa în mijloc de ploaie pe banca de la marginea podului și zici că-ți plac mâinile mele care vorbesc despre mine mai mult decât ți-am spus eu într-o

lia aștepta de luni dimineața frumoasa-i singurătate să intre prin ușa de lemn de la etajul doi dar când lumina își închidea pleopele în fiecare seară de vineri n-a dormit niciodată în patul

moartea e poliglotă vorbește toate limbile străine dar nu știe cum pianul își crapă sutienul și-atunci simți cum e să te doară-n cot de ea cu ochii deschiși, pantofii uzați și sufletul de alb

paturi în care încap trei și tu dormi singur dintr-un capăt până în celălalt pentru că așa îți place paturi în care stai toată ziua fără să faci nimic paturi în care te iubești și miros a

pe harta lumii nu țări nu ape nu fluturi strigăte și linii și inimi eu însumi sunt un cal sălbatic și nu om și nu degete și nu buze nu, eu n-am fost niciodată om m-am născut floare de

Femeii albe a început să-i crească burta. E gravidă în luna a cincea și face mofturi. Zice c-o fi băiat. Femeia albă mănâncă mult, se tolănește în patul ei mic de la perete și desenează

Dragostea noastră se scrie în piei de poezie în timp ce camera treisutedouăzecișiunu așteaptă să fie descuiată. S-au strecurat în mine flori de primăvară și-acum sunt toată albă pe

oamenii care mi-au crescut din coloana vertebrală n-au guri și nici măcar fețe, oamenii ăștia au doar picioare și mîini gurile lor vorbesc prin gura mea, ochii lor și-au făcut loc în ochii

aveau hainele suflecate până sub umăr mâncau cu mâinile goale fără tacâmuri își umpleau pumnii ca doi vagabonzi oamenii nu treceau pe lângă ei pur și simplu se opreau să-i privească seara

Noaptea nu mai sunt eu. Din mine se nasc oameni pe care nu-i cunosc. Viața mea nu-mi aparține. Am renunțat la sedative. Sunt un spital de nebuni care se trezește noaptea. I-am visat și-au murit,

când ai murit nu știam ce ți se întâmplă eram primii oameni și nu știam că se moare te-am lăsat să dormi câteva ore, dar nu te-ai trezit nici în dimineața următoare trei nopți la rând am stat

Venele mele par mai albastre și oricât de mult aș vrea să mor nu pot să plâng. Nici măcar nu mai încap în mine. Simt un tremur ușor prin coapse și tălpi. Oamenii traversează strada, trec

porii mei s-au deschis ca o gură îmi cuprind gîtul cu palmele și-aud cum pulsul inimii aleargă prin mine ca un tren accelerat pe o linie de cale ferată fără stații și fără capăt infinitul

Anca citește Shakespeare în dormitorul Dianei. Îi place să stea culcată pe spate – coapsele și-au potrivit verticalitatea pereților, iar buricile degetelor numără pe îndelete literele care-au

Am douăzeci și trei de ani. Sunt rus și-mi place să mă cheme Sasha. Din după-amiaza de ieri pînă acum au trecut cinzecișioptdeorepatruminute. Sunt două nopți de cînd stau ca o marionetă în

E ultimul poem pe care îl scriu. După-amiază Sasha a promis că vine la mine. Poate o fi crezut că e un rendez-vous. Sunt sigură că o să vină. Ieri în pauza de masă a venit de pe șantier pînă