Poezie
Fîntînă apocaliptică
2 min lectură·
Mediu
Cînd s-a făcut primăvară m-au strigat toți morții.
Le-am scris un poem în care ziceam să-și țină crucile la piept
și să uite cum m-am născut în ‘93.
Cît timp scriam despre mama și despre păpușa mea Laura,
am știut că oamenii își trăiesc viața o sută de ani,
că moartea e la fel de simplă cum e viața și
la fel de frumoasă cum e copilăria.
De la cinsprezece mi-am sfărîmat oasele
în care jocul și-a căptușit tot ce am avut în viața asta mai bun
M-am tot rugat s-ajung măcar la șaizeci,
dar moartea-mi s-a transformat în seri și s-a lungit în obsesii
cum se îngrașă un obez.
Am visat cum mor de mai multe ori
și tot simt cum mor cînd singurătatea se încolăcește în jurul gurii mele
ca un șarpe care îmi săruta coapsele și sînii,
gata să mă absoarbă cu limba muiată în găuri negre.
De cealaltă parte a străzii oamenii umblă prin fericiri
ca niște năluci cu botul afară.
Poate e o aiureală a mă crede vie,
poate chiar și moartă. Azi, toate se fac noduri.
Dimineața m-am trezit în mijlocul caișilor înfloriți.
Stam dezgolită în patul meu triunghiular cînd aerul și-a căscat gura
în cimitir.
Morții au început să mă strige iar.
Florile de cais țipă.
Nori negri se împrăștie în pori ca șobolanii pe timp de ciumă.
Începe să mi se învîrtă și patul. „Unde vă sunt, Doamne, crucile?!”
001870
0