Daniel Puia-Dumitrescu

„Oare câte trenuri mai trebuie să treacă, oare cât timp, să te văd iar...” Mă învârteam neliniștit prin gară. Îmi spusesei că ajungi cu un tren de la București, după-masa. Când am primit

Imbratisand coastele mele in carnea ta am simtit insingurarea cum ma paraseste si linistea adormita pe bratele sufletului a zambit usor printre ochii intredeschisi. Plimbari alaturi pe

sărut dulce din piatră seacă, iubito, scaldă-mi clipele-n bucurie săltai pe câmpii împreună cu căprioarele râdeai alergării cornutelor numai tu îmi cânți singurătățile în glas de ploaie

ne mor clipele în șoaptă fuge pământul cu noi timpul nu ne mai încape adunăm pene de înger prin vreo grotă de suflet desenăm vieți părăsite de viață din amintirile celor ce nu mai

Cuvântul „eutanasie” vine din limba greacă („ev” + „thanatos”) și s-ar traduce prin sintagma „moarte frumoasă”, „moarte bună”. Într-o acepțiune mai largă a termenului, eutanasia este definită ca

în bătrânețea lor frunzele uită unde se-ascunde ramul *** amintirea verii îmbătrânește chihlimbarul mustind a toamnă *** zbor senzual de frunze prin inimi târzii și-așterne

Ma caut prin noaptea care s-a lasat peste camera in care m-au adus, imi gasesc mana stanga, ce mirare ca mana dreapta nu e pe nicaieri! Oare am lasat-o acasa cand am venit in graba aici? Nu cred.

n-am să-ți mai plâng genunchii, iubito doar astăzi voi arde o clipă de noi și din cenușă-mi voi coase un nor și-o aripă zbor șchiop printre umbre, altare și ploi n-am să-ți mai plâng genunchii,

Au pornit de mana spre orizontul care le suradea, s-au asezat pe marginea lui, si-au zambit, si-au pecetluit buzele si au zburat... Mi-e greu sa iti spun povestea mea petrecuta acolo unde oamenii

*a se citi versurile grupate câte patru în ritm muzical, iar celelalte să se recite in stil ‘paunescian’ E numai ceață printre șiruri de oameni A căror față se-ntoarce în ei De-atâta

Auzi, iar ai să mă trimiți în deșert să caut cu pietrele patruzeci de zile și nopțile reci după catapeteazma templului crăpată, eu, iudeu din neam de iudei, fariseu și copil de lege, roman cu

se așezase argintul pe tocurile ușilor iar tinda se lăsa greoaie pe umerii goi ai pământului din doi în doi îmbătrâneau mieii și pe la colțuri se scurgea neauzit scâncetul vreunei petale triste

Asemanare izbitoare intre tampla mea si un glont ce zboara spre a-si atinge tinta doarme ratiunea pentru a da nastere monstrilor si a rupe aripile liliecilor ce ar zbura numai in eventualitatea

aș vrea să nu mă mai suni să nu mai întrebi să nu îmi mai spui minunea ta să nu mă alinți ieri când mă pieptănam am găsit ceva verde în păr și creierul putrezește mi-am zis și tâmplele iară mă

m-am trezit ascultă nu mai țipaaa mă întorc cu spatele vreau să taaaci un picior al doilea o mână două mâini s-au terminat clădirile pe stânga un porumbel sare într-un picior pe șotronul desenat