Poezie
Și cerurile…
1 min lectură·
Mediu
se așezase argintul pe tocurile ușilor
iar tinda se lăsa greoaie pe umerii goi ai pământului
din doi în doi îmbătrâneau mieii
și pe la colțuri se scurgea neauzit scâncetul
vreunei petale triste că nu-și mai amintea
cum să rostească ușor ‘mama’
palmei unei flori ce o făcuse mare
plecau dintre noi toți porumbeii
a război își vuiau cerurile furtuna
numai tu printre ei începeai
să te numeri cu stelele
ultima picătură de iarbă
îmbrățișa crâncen un rătăcit fir de apă
printre rădăcinile mohorâte
ale unei păduri ce obosise de-atâta nemișcare
azi n-am să vă mai mângâi dănțuirea
nerecunoscătoare ființe de plâns
m-am săturat de toate gingășiile voastre
de toate clipele vesele sculptate-ntre ceruri
când uitați să-mi cereți din raze
puținul de căldură fără de care
vă-ntoarceți în neființă
033.661
0
iar tinda se lăsa greoaie pe umerii goi ai pământului
din doi în doi îmbătrâneau mieii
și pe la colțuri se scurgea neauzit scâncetul
vreunei petale triste că nu-și mai amintea
cum să rostească ușor ‘mama’
palmei unei flori ce o făcuse mare
...doar scâncetul prelung al timpului mă face ca o clipă să trag cu ochiul către noile tale poeme, și așa cum mi-ai mărturisit pe un alt drum, mai întortocheat sau poate mult mai simplu. Te găsesc altfel? încă nu știu rămîne să mai vedem sunt prea plină de tine ca să pot acum discerne, las doar semnul meu că te-am citit…