Daniel Bratu

Căldura a făcut până la piept efluviul stăpânirii de licor, la dreapta-i strâmbătorul cel mai drept, la stânga e poporu-i turnător. Astfel încât, cu pâlnia, adept lângă adept, legatul de

Laraza care-a răsărit sub geana umbrei sale se urcă înspre infinit poemele agale și în cuvinte de un bit plus alte rotocoale își lasă puful îngrijit și cojile egale cu emisferele de

Într-o identitate de mâna a treia mă ascundeam, ca-ntr-un paradis al stărilor mele. De pe fiecare stradă zgomotele urcau, se toceau pe rând, reușeam să ajung de la tine la

Nicicândva, nicăieri Omul de lângă cer Bumerang de plăceri Ca și ochii tăi. Nicăieri, nicicândva Omul de lângă stea Cântând nu și da Precum ochii tăi. Nicicândva, nicăieri, Nicăieri,

Bocitoare de ești, așteaptă afară, poate rămân să aleg între lacrimi și ploaie, poate mă duc așa, într-o doară, să smulg incertitudinea, șiroaie,

Călcâiul cald al dimineții fade, pe gâtul ei de roză nebunie, ce-a fost o noapte-ntreagă și-o să-mi fie durere-n temporalele arcade, îi amorțește vraja sinilie a venelor. Vârtejul de

Am rămas într-o lacrimă verde pe când eram cu Dumnezeu în brațe. Ea mă lăsase demult la marginea unei livezi fără de fructe din care oamenii plecau în stoluri mari și se prefăceau în

Pe lac plouă, cad flori cenușii de cireș - mai trece...Vară?

Netrecut Să stai, să pleci?! Ești ca și marea De melci la maraton de țuști. Ca lacrima-n coniacul Zarea Ori ca o glumă, când n-o guști. O frunză. Mică, tremurândă, Zdrobită-n apa cu noroi Sub

Leredem, leredem, albă-i liniștea din lemn, când te văd și când te chem fibre lungi îmi trec prin semn. Safirlom, safirlom, uit safirele în Dom și le ia un călător, ochii tăi în ele

Sic transit faima lumilor alese, sărind în șa pe cai de plastilină, se duc în noaptea anilor lumină și toți ce strigă: ”Hominem te esse!”. În haos de-nceputuri se

Într-o zi voi pleca pe un munte, să m-ascund într-o grotă, să tac și s-ascult fericit doar mărunte picături chinezești pe rucsac. Fără vise-n bagajul sărac, stors de griji și de mii

Nu știu nimic mai mult decât îmi spune cea mai frumoasă care-a fost să-mi vie în calea vieții,-n dulce armonie cu spiritul și formele-i minune. Cu șoapta-n zahăr, parcă mă învie, din

Femeile sunt foarte deștepte, femeile, atunci când vor, pot umili și-o salcie cu plânsetul frunzelor ei îngropat la picioarele lor. Femeile, rob aurit de le-ai fi, bucuroase-ți vor cânta

S-a terminat cu viile spre seară, în corzi a mai rămas un cântec mut și-un scârțâit în osia ce cară amurgul roz al boabei spre băut. În bolți e despărțirea mai amară decât plecarea pruncului

duce-m-aș de-a dura-vura tăvălit de vinu’ popii din cădelniță cocoșii să-mi descânte alt botez toamnei mele fără tine să-i trimit pitecan-tropii să îi muște sfârcul rânced și apoi să-i

a dor mi-e lacustra pătrundere-n ceață, făclie cu palmele unse de ceară ce-acoperă drumul amurgului, hoață de tain prin coama-ntomnire amară a nor ți-e lucarna, agavelor fire captiv și

îi cade condurul, caleașca dispare, în colbul de coastă, cu nordul în humă, dantela piciorului ei, a scăpare spirală-i de iarbă zeiască, dar nu mă împrăștie sorbul cutiei de vrajă, când, peste