Daniel Aurelian Rădulescu

Să pot să fac eu unic lume, așa aș vrea, Și-n fiecare zi să ți-o dau ție, o alta nouă! Cum ghiocei și toporași se spală-n rouă Să îți dau tot ce e mai pur, de ziua ta! Eu singur să dețin

Natura pentru ea a inventat cerceii Cu primăvara în cozi de vișin, de cireș Și florile la fel, să-i facă fără greș Miresme ce-i adulmeci; misterele femeii! Și trupu-i de chitară și sol,

... Când trece pe stradă în zâmbete-ncântă Șoferi, trecători, un parfum lasă-n urmă. C-un gest de uimire se-oprind, se avântă Și-o muzică-s pașii ce-ntinde și-i curmă... ... Jucându-și pe umeri

N-am scris nimic de dragoste pe noul an Și nu-i semn bun, că de n-o ai e precum ban Ce-ți va lipsi și-ți va rămâne numai sănătate De care uiți crezând c-o ai... și n-ai dreptate! Nici de

Să fie oare o rugă către speranță, cer, ”A Dio” spus cu patos, cu suflet îndoit? Sau e o-ncercare încă de-a înmuia un fier; Chemare ”ad io”, ție, ce-ai vrea-o nesfârșit!? Ori doar e un nume

Tot mă-ndoiesc din ce mă trag Că n-am știut că-s imbecil De neam; mai rău de-un infantil!... Condus, de idioți, mi-e drag!? Înjur pe toți, în jur ce-i am, Cu gura spartă scuipând creier; Mă

Ne prăbușim pe zi ce trece în prostie Plătindu-ne licențele fără vreo probă Numai cu bani ne luând examen, meserie Să tăiem oameni, în halat dăm legi din... robă. Ne prăbușim pe zi ce

În ploaia rece de afară o siluetă se strecoară în întunericul cărbune, fără cuvinte, pași să sune... e doar un abur de respir, o pâclă stinsă într-un fir topindu-se s-albească negrul de-o

Inexplicabil trebuie să mă explic, Deși n-ar fi nevoie, oricum nu schimb nimic, Dar parc-așa sunt eu născut extrovertit Și-mi spun pe șleau, din mine, ce nu s-ar fi zărit. O să fiu foarte

Când vezi stele pe cer cu coadă sau halou Nu-i bine, ai mai pierdut din ce-a fost nou Și când resimți genunchi că ai, nu se îndoaie Ai devenit prevestitor de timp frumos, de ploaie. Din

Mi-au adormit iubita cu pisicuța lângă ea Ca îngerii de buni, la fel de moi, de catifea Topind o lume zbuciumată-n calde adieri, Lăsându-mă pierdut cu gândul dus la ieri, de azi, de ieri... E-o

Am sufletul abur suflat pe o sticlă De geam, oglindind inima-ți de-odăi Strângându-se-n șoc, explodând ca o aplică Când becul o arde-n scântei calde, moi. Mă uit fără șir; nu-i cârlig să

Un nu știu, ce-i inexplicabil Ca și cum doar cuvânt n-ajunge, La fel cum rău ce tot străpunge; Hâd penetrabil, implacabil. E doar când simți că ești, că te-ai Pe bucățele ignorate, Când

Ți-am luat rochie să-ți strâng mijloc Și sâni să-ți țin din sprinten joc. M-am făcut sânge-n ruj de buze Să mă-ntinzi cald, vorbe confuze. Ți-am luat și fustă liră-n spumă Să-ți stea pe

Se umple timp de tine, spațiu-i vid Dacă nu ești, mi se oprește totul; Nici gând nu trece, sufletu-i arid, Nu mai e țel... cenușă este focul. Nu mai e sunet de-ți dispare glas, Cum nu-i auz

O umbră neagră-n brunuri șterse Zăresc în caldul de-un cuptor De iulie, icnind să verse Gunoi din falsul abator. Nici nu-i frumoasă și e mică Și fuge doar de o privești; Se ascunde tremurând,

Îmi iau încetinel bagajele din mine Și-ncep cu gânduri, minte cât mai e; Transfer în vise întrebările ”de ce?” La care n-am răspuns... Și-i tot mai rău, nu-i bine! Încerc să-mi caut gazdă

Te rog să mă aștepți că vin, Nu mai respir, mor în suspin! Mi-am făcut sufletul buchet Să ți-l aduc, să-l pui la piept. Să nu mă uiți vreau, te implor! Cu zile mă topesc de dor Și nopțile

Încerc să sparg din capete pătrate Se crezând fiecare-n rol C-o demnitate Peste-un spațiu gol... Titulatură parcă de-o antichitate De sacrificii Cu mișcări deja prestabilite, Fără

Ce revelație trăiesc în plin lugubru Deodată păcălit de propriul ego Încrezător imaginii non stop, placebo De zi cu zi, visând mizeria-n picaj salubru? Sunt de-un ceva timp însumi eu cu

Culoare-n nuanțe vii nimicitoare Lăsând neant din propria ei sursă De-o limbă-n scrâșnet vâjâind dogoare De tunet, pocnete-nspre cenușiu de cursă. Clăbuc în ronduri se spărgând în vid Suflând

O respirație, ca un parfum într-o eternă briză; S-alunge, șteargă gânduri negre, să dea zâmbet... O santinelă, cum în mare-i pază la înec baliză, În talaz neliniștit de doi, perpetuu-n unic

M-am pierdut azi o zi-n imagini pe facebook Așa când rar te-nalți cu suflet altissimo... M-anin cu drag de-o poză de-al meu un mic Massimo, Fragilul fiicei ce-am, născut suav de ”look”. Și nu e

M-am trezit acum, dorind vechi profesori După atâta timp trecut, un car de ani Și-aș vrea să-i văd din bancă ca de-atâtea ori -Dar mare cum acum- pe rectori, pe decani. Îmi zboară nume-n minte,