Daniel Aurelian Rădulescu

Mă derulez citindu-mă eu singur un mesaj Pus într-o sticlă în val de timp, pelerinaj Și nici nu-i sticlă ce s-ar sparge din tangaj, Este mai nou din plastic, ce lasă lung siaj... ... Vreo opt

Crispare în trup a minții indusă în filete De simțuri îngrădite în strâns de răsuflare Nedusă pân’ la capăt, într-o întreruptă stare De un confort pierdut, abrupt ori pe-ndelete. Redoare de

Cum bine tot se știe că orice acuplare La câini e de durată, cu parteneri mai mulți, Nu e surpriza mare că cinci masculi inculți, Chiar gemeni de produc, au toți din exemplare. Așa sunt azi

Mereu inopinată vocea în teleportare Când chiar neașteptată, este mereu surpriză Din poli se contactând într-o electroliză Fără de rezultat știut, o întâmplătoare. În fond nimic nu este total

Am pornit în mine dintr-un fir de păr, cel mai de sus ce stă mereu rebel și am alunecat ceva mai jos spre spate ’nainte de ceafa, ea dintre acele masate, ceva mai sus de unde am echilibrul, la un

Vând viitor fericit, sigur, Tânăr focos de disident Ce-a fost cândva ceva student... De douășicinci... ori doi, de mugur. Căldură mare-am în exces Că-i sunt legată la tot blocul, Și-o vând la

Un teatru jalnic este omenirea Cu saltimbancii mimi și oratori, Paiațe, păpușari, ne buni actori, Para specialiștii-a toate... Nesimțirea. Mulți figuranți, starlete, ca... botine, Analfabeți

Ne rușinăm de actul sexual Elogiind apoi maternitate Și nașterea ca pe o sanctitate... Cât este de paradoxal. Sex experimentăm și lingual Cu gusturi de fantasme inedite Uitând de

O pisicuță mică, neagră cu pieptarul alb și cu ghetuțe albe Se-ncântă pentru prima dată-n viață în gerul așternut manta afară Și-și scutură din piciorușe, iar boticul alb își afundă să și-l

Curge din nou puritatea, se-așterne Cum fața de masă scrobită să-mbie Și voal de mireasă se lasă în trenă Să spele cu cast peste țarn-adormită Lăsând doar scaieți broderii ca pe perne Și-arbuști

Câți ani, privări, lectură, studiu, multe memorări Sunt un câștig visat sau pierdere asiduu asumată Dintr-un imbold interior -puțin indus spre noi cărări- Ce-ar face viața o oază diafană, mai

Dacă iarna aduce suferința frigului și bătrânețea este o iarnă a durerilor de singurătate dureroasă, de facem parte integrantă din natură, de ce nu ne vindecăm și renaștem în primăvară cu

Ultim zbor de cules floare, Îmbătări de polen, nectar Și-ac smuls din pântec, insectar; Așa din când în când se moare! Cuib de ciocănitoare Cu pui în pomul găunos Ce hulă îl prăvale jos; Așa

... cât de periculoase-s amintirile dând mult de furcă inimii și-așa ocupată cu măruntele treburi zilnice pe care le dez”bate” doar fiindcă i se năzare creierului să-și facă de cap. ... de

Mă uit din când în când în aula de cursuri Să-ți văd chip diafan, ascultând încântată Poveștile de știință, tresărind cum te usturi Uimindu-te. Simt cald; de-ar fi odat’

De când mi-e nația, ce-o știu eu singur sau din spuse de bunici, Nu-mi amintesc și nici din cărți nu am citit să am vreo probă Că romii-s ziși țiganii și nici c-ar fi bogații de pe-aici Sau să

A trecut iar minciuna și astăzi pe la poartă La braț cu fala goală, pretinsă și deșartă Și se mințind profund, pe față atât de tare C-ajunge să se creadă ca adevăr, candoare. Își face-o

Câtă minciună-i adevărul cu suferința-i creatoare Și-i prea târziu să-mi folosească un adevăr mințit o viață, Cel ce-l discern din rău avut să n-am puteri de denigrare Și mi-e exemplul cert,

Doi, este-n fond număr universal; Geneza-n simbioză, acuplarea, Primul ce dă multiplu numeral Și ADN, balanță, echilibrarea. Trei, of, trei Doamne și toți trei Reproduși suntem, mesager, Ori

A bătut toaca, după clopot, ca vorbele de lemn pe lemn și pe șina de fier, s-aducă la lumină-n cald de pumn de lumânări uitarea unei vieți neînsemnate într-o nemaisperată ocazie de reci-aprinse

... de m-aș întoarce înapoi -întâi cu gândul că-i singurul ce sigur numai mie-mi aparține și doar apoi și trup mi-aș duce la-nceput dintr-o celulă, să fim doi- aș ști înainte tot ce intervine și

Am întrebat din nou visul azi noapte Cine-i figura iar necunoscută Cu care a trebuit să mă lupt parte-n parte Cu șanse nule, fără glas, tăcerea mută. Să deslușesc din chipurile prezente Am

Ce-ai vrea să-ți spun mereu la nesfârșit să-ți placă Să stai cu gând pierdut în coate pe birou Să nu mai vezi nimic, să n-auzi... Eu ecou Să-ți fiu de chip, de gesturi, prietenul de joacă? Ce

Între... timp, adică atunci când nu mai e deloc, sau nu e afectat a ceea ce era predestinat uitării, nu se-ntâmplă nimic -și-i foarte natural- nu-i ioc; e vid de corp, de ”este”, vreo