Daniel Aurelian Rădulescu

Mi se apropie din nou zi, mai ar fi două, însă parcă, Căci e trecut de ora trei, adaug peste iar la număr La un calcul de când sunt uitat, fără padele într-o barcă Pe oceane, fără de busolă, tot

Vă uitați zilnic ca și mine spre infern, Vă vedeți singuri c-ați ales mințitul tern Înfășurat cu fular alb pe gât de stârvuri Ce vă înșeală, vă tot fură, vând în târguri!? Vă îngroziți de

Am adesea sentimentul că pierd din mine ce-i sunt, nu fac nimic important și știu și-mi vine să urlu de necaz, mă-ncrunt, dar sunt așa de ezitant de neputință, că niciun ajutor nu

Nu-i gravă moartea, e doar ascultare continuă fără răspuns, odihnă, răbdare multă, o reflecție de tihnă tot așteptând himerică-nălțare. Este la fel, frustrant precum exilul supliciul când ai

Nevrut indus de receptor, Înfipt străin de-asemănare La fel cum dor este că doare, Dar și mai am un singur dor. E tot întreg sau o felie Ce se lipește și reneagă Așa cum pâine o face

Trăiesc coșmar premonitoriu; Ce va fi după, post Băsescu? Ce-ar linge ăi lu’ Voiculescu... Și Antenele-i văd viitoru’? Cum oare schizofreni de ospiciu Ce întorc mintea masochistic Crezând

... am o rătăcire de creier aproape hipofizară; mă pierd în hormonii de-o vară de pe-o pajiște caldă, aurie, lângă un cântec de greier și mă frige nisip, aproape mă arde un fulger de-o

... un puf alb jucăuș plutește zburdalnic, nesigur se-ntoarce spre griul de vată în nuanța alburie, iar pică și fuge cum flutur ce nu are frunze de pomi, nici flori să-l îmbie... dansând mai

Sunt parte din umbra eclipsei-nspre abisuri, Ascund Univers, mare-s în perspectivă. Profilu-am în pată înnegrind albe visuri Din lumi neștiute alergând în derivă. Mi-e sigur amprenta, lipită de

E timp să-mi fac bilanț de-o escapadă De fapte ce-am produs și-am fost pricină; Să văd obiectiv de-am fost de vină Și dacă ”acasă”, îi mai pot spune... „Țară dragă”? Întâi avutul, ipocrit la

Măcar era barba, nelipsită pentru râs în... , ceva mângâiere, chiar și albastră pentru o inimă de aceeași culoare. Nici asta nu mai face parte din recuzită, cum nici vocalizele pe o cutumă cu

Trec zile, ani, o viață aproape Și mai adânc mă pierd în comă... Ultim vivant pân’ să mă-ngroape Mocirla unei nații... Vomă! Trăiesc ca toți din experiență De malformații-n

E crud ce-n lume se petrece demult, demult, de mii de ani; Un soi de sclavagism al minții să nu-și proclame o dreptate Neacceptată, ferecată-n centura ei de castitate; Nu pentru cast, ci pentru

S-a mai sfârșit ceva înspre inevitabil din crezul că există infinit... a mai murit încă o stea așa, cum credem că-s mereu toate pe cer la fel de mari și împânzindu-și strălucirea... deci e-un

Se spală de vacanțe stânci înegrite lucioase-n zbat de lacrimi rămase idile din ”nu”-uri regrete, ratate, copile, rămase să plângă trecute ispite. Și valuri se sparg înspumate-n

Pe gleznele fine e-n salt de gazelă În tenișii mici, blugi... mulații pe coapse. Doar iese din mall; și-a luat o franzelă Și doru-i aiurea, e plin de sinapse. Cu geaca din piele pe mijlocul

Îmi caut veșnic alte definiții Așa cum n-au fost spuse înainte, Căci mă feresc, ca-n dragoste, de repetiții Și plictisit sunt, doar să fiu... cuminte. Tot metaforic vreau și-n epitete, Mă

Stau într-un octombrie însorit cu pielea caldă Și nu pot să privesc scânteia care mă dezmiardă; Chiar mă-ntrebam, cum n-amendăm pentru pericul Potențial, cum facem pentru jucării, neprevăzutul la

Când judecata nu e dreaptă E semn... că-i fără judecată; Cum proasta, nu e înțeleaptă, Fecioara nu-i... o desfrânată!... Când orice probă-i ignorată Și adevăr răstălmăcit; Ori judecata e

Mă pipăi să mă simt din cine, ce-s făcut Și degetul pe frunte l-apăs până la scoarță, Ce-i doar cotiledon ce crapă plai, să scoață Dor din străfund și vis de-o mare ce sărut. Pe sternul

Cu-nconjur de-atât mult suntem atât de singuri când verb ”te văd”, ”te-ascult”, e-o aiurea; a febrei... friguri! Nu e nimic ofertă din pur benevolat; doar pânda stând inertă de-un țel mult

Cât timp mi-a luat să-nvăț cum azi se scrie o poezie în proză, că-i la mare modă, o adevărată nebunie ce constă în a nu mai respecta vreo regulă; cum nu doar roșie e roză, e îndeajuns a se

... s-a sleit de vlagă până și ceasul, într-o lume bulimică ce-așteaptă să mănânce timpul rămas spre întoarcerea la sursa de gene și-n vârful speranței stă aprinsă în cerc lustra imensă, orbitoare,

... se sparge negru-ntr-un neon ca flama din sudură, cu gust ca de greață de ochi usturând de o răceală adiândă prin frunze trezite și azuru-i o pâclă de mov sidefat în nuanțe scadente spre luciul