Daniel Aurelian Rădulescu

... efilat se strecoară o rază dup-o pleoapă de nor, fir minuscul ca o band-alburie de ceață prin volute de jar mișcătoare în tonuri și fundalu-explodează de-un grena înroșit ca o aplică pe bolta-n

Încerc cu-ambiția de euristic Să-mi promovez preopinențe În ce cred eu c-am mai artistic... Să-nving tabuuri, oponențe. Lecturile-mi sunt tot mai rare În cursa spre-un original; Să nu-mi

O fi un semn când ziua-i nota zece la fericire și destin de început de prunci de mamă și de-un debut -înspre tot mai bătrân, bunic, cum se mai spune- când poți vărsa o lacrimă deși e-o

Sunt vizitator într-un ospiciu cu personaje tot cât un popor și circumferința cât o vamă; unde cu toții țipă din interior că se simt bine, da-ntr-o nebunie de-o psihoză maniacală în plin

Pălesc sub raza de ”luceafăr” Că ”atât de fragedă” mi-e rimă, Când geniul tău reînviu... deprimă ”Speranța” ce-o păstrez treaz, teafăr. ”De ce nu-mi vii?”, clipă de clipă, Că oricum o zi voi

E-o circulație prin mine, tot o limfă, un sânge, sunt tranzitul din intestine, un circuit electric fără baterii, nicio centrală și cât de mult eteric sunt cu gândul care râde, plânge... sunt o

Aștept diabolic să se-ntâmple ceva grav, ca pe un cutremur la înaltă scară, să pot să fiu și eu; firav să renasc din cenușă, iar ordinea -ce-i strâmbă- existentă să se prăvale-n praf, să guste

Nu cred, nu știu de-alte popoare tot se plâng la fel, într-una, Cum e poporul meu ajuns, într-un cerșit știut, proverbial, Ca și cum n-ar fi singur; el și mintea-i și-a lui mâna Să-și aibă singur

Se vorbește tot mai des; culmea, de la animale, la om... Mai mult se plânge fără lacrimi... Căci râs provoacă tot ce-i simțământ ales, de la un timp; cu lumea nouă, ce nu mai sădește pom că

Cu moartea hazard, viul ți-l tot crești, i-l făgăduiești; i te faci dator chiar din prima zi, îi ești o obișnuință, că așa-i ea de drept, pentru orice lucru, pentru orice ființă și își face rondul

A început școală pe 14-15... miliarde de ani lumină plecată-n spirale și așezată în aula rotind concentric și cu tablă neagră, în zgomot de urale explozive... Nu știu de lună că n-aveam orbite

E timpul meu să râd, să fiu iar vesel Chiar fără de motiv, doar pentru tonic Să-mi fac mintea cu suflet tot armonic Și inimii, de-are necaz, să îi zic... lese-l. Să simt că fruntea

Am parcă evitat tragismul să nu-mi inspire an ce-ncepe, Să nu mă năpustesc cu suflet rănit, să-i caut oblojiri Cu leacuri noi de vorbe goale l-atâtea plinuri de-amintiri Copilărești, vizionante

Atot ce-i și de nu-i, nimic în veci n-ar fi, Mai mult și decât sânge, de părinți și de tine. O oază de sublim, de dar peste ce-i bine... Raza din negrul nopții și sorii toți, din zi. E tot;

Mereu târându-se pe jos, cel mai adese, Se agățând dezesperată-n gânduri sau pe ziduri, Plecată-ntunecând în zăpeziri, în friguri, Să nu-i fie văzute detalii, a fi înțelese... Își trage seva

În principal (nu așa clar) Bătrânel pe scăunel Și bețivanul rege-n sat, Bunică împletind tighel Și versu-aproape înjurat, Iubirea; ”Te iubesc,ooo, tu...” Și proza lungă, poezie, Ascunsul

În clipa când în timp veți trece Vechea secundă cu alta-n nou, Să știți, voi lăsa gând s-aplece Spre toți de aici, voi fi ecou La tot ce vă doriți să fiți Cu-ai voștri dragi, să-i aveți

Oriunde gând mi-absoarbe trup Și ochi, din trupu-mi, iau lumină, Ești numai tu! Timp ce-am, mi-l rup Să ți-l fac dar etern... Divină! În visul zilei te am sor Și-n nopți, lunatic, stau

Se scaldă lumea-n frumusețe De chipuri, trupuri efilate De-o rasă-n pic de tinerețe Sublimă, ca o sanctitate. E plin văzduhul, fermecat De mlădieri de coapse lungi, De-obraji cu buze

Ar fi esență multă în acest iubit popor -Cum timpu-i chintesență de alean, nespusul dor- E plin de oameni buni, de caste, vii Mesii De apostoli... Să-i răzbuni pe toți, să-i reînvii! Este

Nu-i deloc nouă hâda rușine a spurcăciunii Ce-mprăștie excremente împuțind harul lumii, Dar parcă n-a mai fost în istorie o altă Mai lașă, vanitoasă (la greu, te lasă baltă) Și fură și se plânge

Scump nu e niciodată A ști o cumpănă să faci; Nu irațional, uitată, Atunci când nu mai ești cârmaci, Trezindu-te o zi, nu bine, Altul, de nerecunoscut, Topit, fără control de sine, Epuizat, cu

Oare primează suflet, frumusețe, Căci prima nu se vede, poate; Doar bucurie sau tristețe... Ce sunt și la dușman și frate?! Se schingiuie suflet artistic Fără vreun curs de teatru, artă Și

Când ești în culmea fericirii, fără griji Ș-instantul făr-aviz îți face rozul... alb de coală Și plan nu mai există, vise se transformă-n schiji... E-un inefabil yang, un început de boală! ...