Daniel Aurelian Rădulescu

Sunt tot deschis în file albe, o carte Să mă citești fără cuvinte, scrise perlă, Sidef să-ți strălucesc pe gât cu glas de mierlă, Să fiu în gândul amintit dalb, din departe. De câte ori visezi,

Fulger, aș vrea să țin în palmele făcute pod, să strâng ca într-un căuș ceva nepieritor și să îmi ard din munte, să mă fac fum, un nor, să scânteiez pe cerul jucăuș întins într-un venin

Vă las gust satisfăcut; v-am răspuns la ignorare, să scăpați de cazna mare să-mi vedeți numele slut, poezindu-mă-n prostie pe-acest site, ce ”naiv” vrea și mă plec, grăbesc pingea, să vă

Îmi port sexul cu mine, aproape zilnic, cred, Pentru că nu-i remarc, sigur, mereu prezența, Prins de întâmplări diverse în care tot purced Cât pot de voluntar, să-mi evit ”eu”, absența. Un

Dacă, legea a treia a dinamicii se aplică în fizica universală, atunci moartea ne-ar da un recul, cu o forță egală... păcat, de atâta școală! Cum, nașterea, se spune că nu poate fi din nimic,

Când mă mai plâng, Mi se ciupesc din strune, Întinse, aproape a rupe, bune Cât încă nu mă frâng. Când mă despart, E ca și un ecou, Ce se întoarce afazat... Târziu și deformat de hău. Când

Mi-e frică să mai nasc, că și condamn la moarte și să aud, am teamă, că sunt multele... cerințe, iar mână țin la ochi, urât să nu deșarte și-mi pun mănuși s-am simț, atrofiind silințe de

Mă port, cu multă grijă, în palme, cu linii de destin deja trasate, îmi numărând, pe degetele atât de scurte, cât îmi lipsește dintr-un secol, să-l ating și mă strecor prin ele, întâi copil din

Încă sleit, timpul s-așarnă Să frigă mâini, obraji să ardă, Să umple sol, alb să nu piardă O pururi, pură, castă iarnă. Se plimbă-n nori stafii grizate Suflând cu rece picuri-sticlă, Făcând

Se întoarce acasă, iar târziu Și n-are paisprezece ani Și ai ei îi acceptă timpuriu -Că nu-s defel orbi- puritani, La anacronism nelibertin, Model de-o lume revolută, Cum artefactul

Dac-ar fi, ce-i mizerabil, Nesimțit, deci inodor, Ar fi și prostul explicabil... Nevăzut... așa, ușor! Dar cum aerul e plin -Cel ce-i respirat, eter- De minciună și venin... Lipsa-i de

Ce înseamnă frica pentru o țară; Să-și dea tot, trup, pentr-un popor, Să-l aibă scut pe contur, sfoară Pe margini... brâul salvator? Popor, ce înseamnă; fără frică Să-și crească fii, s-apere

Cât anormal conduce, atât straniu, o lume În detaliile-i răspândite panterestru, Aleatoriul -afișat mereu cu aceleași nume- Se pronunțând, se etalând fără motiv; poate doar estru De-o divă

E Lumea toată o defecare, Se răspândind din hoit, treptat Mirositor, la macerat!... Împuțind Pământ, de n-ar fi Soare. Și Omu’ e tot o înfumurare, De importanța-i fermecat; De aceea-i

... fir dus, mir sus, cast mort, fast... tort șarmant, regret, amant secret aflat; stupoare, mascat eroare... golan!... dat ban... înșelat; mortu’ scuipat, aportu’

Am țara în mine, îs țară eu, Drapel, cu tot, de curcubeu. Mă țin lipit de toți, o vamă, Întegru dintr-un tată, o mamă, Pictați de timp, pe același loc Roșind pământ de busuioc Printre un galben

Sunt dornic să scriu un roman, Dar am o frică neînțeleasă, De atâtea pagini stând să iasă Dintr-un anonimat tiran. Că-i parcă o pedeapsă scrisul De coale lungi, cu personaje De eroii buni,

Sunt iar cu mama, strâns de mână, La bloc, pe aleea din Laval, Venită un pic la Montreal, Să ne vedem, doar o fărâmă... O văd atât de fericită, Zâmbind la micul cățeluș De-o palmă și păros,

Iau timpul ca pe un elastic Și-l întind poză, o cocă, plastic, Îl subțiind, mai mult s-ajungă... Să nu deșire, îi fac dungă. Îl pliez bol, sfârșit s-ascundă, Că el îmi bate orice

Când din contemporani îmi mor, e atât de straniu, ca o vrajă, Ce-mi dă întâi regret, fior, apoi ca un delir, o mreajă, Să știu ce-or fi găsit sublim, de s-au dus fără remușcare, De parc-aș vrea să

Mătușilor, tanti le-am zis Și acum, că ieri este prezent, Copil ce sunt, le am în vis Doar timpului de-i pun accent... Florica, Mița, Mărioara, Maria de mai multe ori, Frusina... s-au topit

Am tras, ca pe-o perdea, din cerul Ce nu-i albastru, îl văd doar eu Așa sublim; un bleu, cum gerul, Din nea, prin prisma-i curcubeu. Mă simt ușor în primăvară, Sau când iubesc și sunt

Când sunt plecat, vreau să mă întorc... Tot vesel, când tristeți apar; La râs, emotiv, lacrimi storc... C-am fost ferice, ieri, măcar. Îndrăgostit, sunt înșelat, Iar când înșel, mai mult

Alerg nebun spre stația ”La moarte” În cursa mea de spectator fugar, Cu capul gol de neputință, gust amar De a fi nevinovat de ce nu pot deține; soarte! Stau condamnat degeaba la pedeapsă, Ce