Daniel Aurelian Rădulescu

Hai vino, să luăm barca, Să te trec mări, oceane... Când vele or rupe soarta Să-ți fiu plutire, rame. Hai vino, autostop Să-l facem amândoi; Să m-arzi benzină, corp Să te apăr de nins,

Cât n-ai pierdut părinți, bunici, Ești răsfățat încă de soartă; Singurătăți nu-ți bat la poartă... Întreg ești încă tot, pe aici... Nu știi ce-i încă suferință, Când plaga, altora o credeai...

Mă surprind cu cât de des se întâmplă, Din ce misterios trecut mă încânt când plouă; Îmi dă instantaneu senzația de bine, gând mi-mplântă De ce se cheamă simbolul, ce-i muza, ca o rouă De miros

Am ca o pată de lumină când inspir Și parcă aș tremura voalat sub stern, în piept, Când gând mi-ntoarce poza, elixir De ochii tăi ce m-au privit și aștept. Se tot repetă, ca un film pe disc

Mă duc la gară în orice zi Să te aștept, pân-ai să vii, Dar trece tren, coboară lume, Își strigă toți amor pe nume Și pleacă, tandru se lipind, Din ochii lucii se sorbind, Doar eu rămân, înec

... plecat de atâtea ori, din tot atâtea locuri și înspre alte, multe, fără nicio întoarcere, poate fi cauza nostalgiei, cantonată ca în carcere, a melancoliei gândului, izbucnit focuri, pentru

Dragostea ar trebui să se explice etic și în mod devastator a creat doar femeia, adulată, scrisă pe coli de o cenușă creponată în circumvoluții, inestetic, sămânțând în sarcina bărbatului,

Nu mai folosește la nimic limba, cuvântul, dialog, Înțelesul e inexistent, orice exprimare suferă enorm, Căci ce se aude în vibratorul pânzei de timpan E doar o ciocăneală, se rostogolind pe o

Este-ntrebat ins, azi, pe stradă și-o alta, altul, tot un tânăr, De ce în cărți era odată un Mircea, Bătrân, zis un Moș? De unde până unde micul, se zice-unui Ștefan, cel mare? Cât despre Cuza,

Sunt un obiectiv, cu unghiul mare, ce nu pot face schimb de întâmplare, doar să mă întorc, cum filmul pe o rolă, cu un flash din când în când aureolă. Sunt cum un cititor de mii de

... de când mă știu, sau poate dinainte, viața mi-o joc, se pare din părinte, ca pe un zar ce îl arunc, cred eu, dar mai e unul, ce nu-l am și-i cel mai greu, că nu-l dețin, să pot să dau vreo

... mă rog vieții în genunchi să-mi scurgă pe piept dintre lacrimi, pe trunchi, din ploaia de timp ce spală vecie, mă rog în genunchi fericirea să-nvie. ... tot pleacă învieri, depărtându-se

De n-aș putea să mă întind palmă, N-aș mai fi om, m-aș poticni, Chiar vertical de știu c-aș fi.... Să mângâi n-aș da mâna calmă, Nici nu m-aș ține nou-născut, Sau dacă aș fi ca o primată, Nu

Sunt ca o apă în minimum trei stări; Ori mintea caldă, m-aburind spre zări, Anost doar mă curgând, ca timp să treacă, Până o să îngheț, albit și gura o să-mi tacă... Sau forma seacă, când nu

În scoarță, îndoită mănunchi, stă-n foi subțiri, Aproape se lipind, că atâta se succed De istorii, epopei reale, sau parșive, Cu un deget linse-n colț de multele salive, Când din arare minți pe

Nu mai sunt plopii pe drumu-nspre casă, Doar unul rămas e, stingher, fără soț. Nici vis nu mai mi-e liceana frumoasă Și nu-s judecăți, să condamn timpul hoț. Nici loc nu mai este la marginea

Când drum întins e-n așteptare De pas știut, se înfrigurând Când nu e semn de călătoare, E precum gând te vrând, de vrând. Când pista-i doar o decolare De vise în dor, le acumulând, Te aștept

Întinde palma, când te cauți, femeie, pe pielea înflorind într-un vis, feerie pășind fine-aripe înspre zbor... pe-o alee mă găsești, te așteptând, nelipsit în sclavie. Sărută adiere, ce îți

Plutesc cam la aceeași oră aproape în fiecare zi, o levitație, ce neagă orice gravitație; c-aș fi mai greu ca oricine, ce ar mânca, ar înghiți! N-aștept moment, iubesc neașteptatul ca o

De câte ori fizic mă mut, gândul mă duce unde am fost; cum tot întreg n-am niciun rost și trup și minte... îs desfăcut. De neînțeles, sunt tot mai mult regrete –având, la ce-am negat- mister,

... aștept, iresponsabil, mâine, o nebunie în neștiut -de parc-aș fi un câine doar, lătrătorul mut- neștiind despre cuvinte, gol cap se năpustind, naivitând cuminte în trecerea fugară, ce-ai

O zi, în timp, poate aș putea imagina o întâlnire, cu părinți-clone în mers pe stradă, trecând fără a avea vreo cunoștință că ne-am cunoaște de pe undeva... o altă omenire în care am fost, într-o

Înseamnă, amore, că Soarele-i un afrodiziac, căci de ce tot m-apropii, cu planeta întreagă, parcă uit tot ce-i proză, ce rutini mă leagă și mă deznod să zbor, iubind orice-ul... minte irațională,

Mă bat niște pedale în tălpi, Să mi le iau, să le pun pe spinare, Stând doar pe coate-n scrijelit, ce doare, Până se îngroașe scoarța cenușie în cruste dălbi. Mă trag de firele de păr,