Daniel Aurelian Rădulescu

Mă curg, că-s apă șaizeci la sută, începându-mă din capilare fine, fine, izvorât mă prăvălesc peste pietroaie, bolovani și culmea ei rămân, înconjurați de-o spută, ce le-o scuip, răul din

Sub pleoape o strâng și mult aș da S-am chipu’ angelic, alb, perlat, Tăiat precis, fin, scump carat, Sclipind ca diamantu’... o Anda. Pe dinți îmi simt buze, ce n-am, Ca de-un desen de

Te voi iubi, nerăbdător, mereu, Chiar de-am aflat că va fi tot mai greu, Că tot se adună meteoric praf Și o tastă, va fi scrisul caligraf, Fără citit, doar ascultări-secvențe, Săpate șanț pe-un

Ciudat mixaj, e viața-n cadre, Transpus, să fii obiectiv, Captând bucăți de timp ce arde Dintr-un a fi infinitiv Și când citești metamorfoze Necunoscute, trecători, Album făcând

Mi-e foame de tine cum macul din lan, Ce-și trage culoarea din verdele crud, Să spargă din soare, din galbenul ud Și-n sânge petală să-mi mângâie alean. Mi-e sete să sorb spuma crestelor

Îmi plânge suflarea când moare lumina, Sedusă de ardoarea spuzită în scrum Și steaua, ce cade scânteie pe drum, Ce încinge trasee, îmi sleiește odihna. În urmă, pe firul de rază răpusă, Oniric

Nu mai am azi un alt exemplu de umilință, De bunătate, pe un chip contemporan De atât bun simț, de-un alt, al meu samaritean, Iubindu-și țara... și alungat spre suferință! Nu știu exemplul,

Caut cu disperare dezolantă un cuvânt, Ce nu-l mai pot găsi pe buze, veștejite De arid, de neștiință, pe măști strâmb zugrăvite... Să nu mai fie-n veci, înhumat în pământ! Caut cu disperare,

Drumuri de munte mă petrec cu Calistrat Hogaș, Drumeț de fel, îs un alt de Panait Istrati. Cuza de neam m-a adunat, cu chip de ostaș Și pieptu-am coastele, ce-s pianul de-un Lipatti. Am vocea

... fir, subțire, un peduncul parfumat, stamină suavă, cu obrazul de petală, vârful de iz fin, pistil, crudă, îmbobocind rozeu cu sclipiri de buze maci, dezgolind perle de nuferi de sub

Ce fericiți suntem de soartă c-am prins democrația, ne-a bătut la poartă în România și-am deschis, fără să fi cunoscut-o; era ceva demult promis, ce bieții noștri n-au avut-o... niște amărâți

Mi se apropie din nou zi, mai ar fi două însă, parcă, Căci e trecut de ora trei, adaug peste, iar la număr, La un calcul de când sunt uitat fără padele într-o barcă, Pe oceane, fără de busolă, tot

Ieri îmi voi face prima zi din viață răsturnând, un ”roller life”; Voi vomita tot ce-am ingurgitat, atâta, ”in disgust”, Îmi voi lipi din unghii, voi scuipa vin, voi refi treazul beat,

... e scaunul, în întuneric, cu un umăr gol și plinu-i s-a golit de-o faclă mistuindă-n trecere, cum timpul fără întoarcere, odată încântător, feeric... când dispare actorul, diva de pe

Sunt inefabil doi pe stradă orișiunde; palpabilul văzut, uitat din când în când de mine însumi, ce-s nebănuit... și-o plasmă, gând ce câteodată singur nu mă pot pătrunde! Eteru-ar fi condens de

Cât de la fel suntem, e atât de straniu; atâta de identici pe bucăți, făcuți, făcute, doar un detaliu ne desparte, în craniu; hormon un pic, ceva-n adaus, lipsă... slute. În rest păr scurt, sau

Evit să-mi memorez părinți, pe mamă, Refuz să-mi calculez anii rămași. Îmi neg greșeli, trecute la urmași... Nu vreau să calculez nici tragedie, dramă! Tot mă opun la pierderea de zile, Spun

Orfan, nici el nu știe de-a avut vreun tată, că nu-i trecut pe niciun buletin, o carte de identitate. Nici maică-sa nu știe, crede, cine-a fost odată, că l-a uitat și ea, l-a părăsit; i-a spus-o

Am tot mai mult convingerea că poezia-i demodată, uitată-n superficial ca și cum ei, ăi, autorii, ar fi un fel de nimeni, ori neisprăviți, niște bieți versificatori idealiști, fără de

Prin lanuri, ce-mi apleacă vântul, cu gând odată aș colinda, să te văd iar, să-ți spun cuvântul; ”atât de mult... j’envie de toi”! Cum nopțile le aștept să treacă și de zi nu m-aș

Sunt încă o copilă, rău și atât de rău, de rău brunetă, născută crud o iarnă grea, din părăsita o grea mamă frumoasă, culmea albinoasă, o blondă șic, un pic egretă cu ceva bej-maron în păr, pe

Pe luciu, de oglindă, în două se răsfrânge Sidefu-n romb de sticlă, inel de-un ruj-baton Lâng-un gălbui parfum, deux pieces de același ton Cu piele de toc cui, de pe-un persan ce

Fă oameni, ce vă ziceți buni, Fătuci, flăcăi, mai maturei, Fără de carte agerei, Făcuți din gene de ne buni, Făloși de voi, așa degeaba... Făcături de-alde comuniști, Fărâme din tablou de

Îmi plâng piroanele din tălpi pe zidul din Ierusalim, Cerșesc la minte, să-nțeleg, de oroarea morții din Berlin. Nu știu cum Carnavalu’ ascunde în dans asasinate-n Rio... Și nu pot timp să schimb,