Daniel Aurelian Rădulescu

... tocmai am stat cu Dumnezeu de vorbă, așa la o șuetă și m-a-ntrebat cum mă mai simt, ce vânt m-aduce, de mai e planetă, cu de-alde ai mei; dacă se mai ocupă cu onoare, cinste, cu iubirea de

... nu știu așa precis cum a fost nașterea-mi și n-am fost curios să-ntreb; nici despre ora, cât de exactă a fost, doar c-am ieșit mai greu din încăpățânare -să dorm mai mult purtat pe șoldurile

Sunt o prăbușire, Copleșit de draguri Zămislind iubire Cum florile-n faguri. Mă aplec umil Să-ți port talpa vrută Cum, cu sârg, pistil Din polen se-nfruptă. Am de-acum ușor Sufletul,

Vreau o societate nouă, În care cartea să primeze, Nu numai hoți să protesteze... Furând cu mâinile amândouă Doresc balanță, echitabil, Nu comunism, săraci egali, Conduși de schizo'

Apocaliptic, cât talent e-n foaia de-un ecran, o sticlă Cernând pe dedesubt lichid, cristale scurse în alfabet De tastatori ce-și bat cu deget tâmple, plesnind de-atât poet, Ascuns, c-așa se

E cristalinul spart de schija razei din arcul soarelui, țintită între pleoape rămas deschise adulmecând azurul oazei din nori ce stau greoi, pe suflet să-l îngroape. Și-o lacrimă coboară-n

Cu orice moarte, a altuia, din mine se tot moare, În gânduri, amintiri, palpabil, vise spuse, chiar iubiri; Rămâne un vid, cum golul în stomac și-n mintea schizofrenic... Nu mai e timp s-anini

Am întins mâna, cât o liană de la tropice, să sparg ceața timpului și am dat de ceva memorii, culmea tot de-ale mele, doar la un cot distanță și mă întreb dacă la celălalt capăt nu se întâmplă

Bântuie vântul toamnei să-mi spulbere anii, să-mi prăfuiască gândurile cu polenul din spicele uscate, ce nu mai dau rod, iar ploile mă înmoaie cu spălatul sufletului de iubiri,

A trecut insesizabilul noroc al vieții mele definitiv și m-a prins pe piciorul greșit al neputinței să fac cale întoarsă, pe care n-o mai știu oricum, căci urmele lăsate s-au tot șters, s-au

Câtă valoare am cunoscut, Câtă cinste, cultură Și cât de patriot și eu am fost, Mai sunt... Pe timpul când n-a fost numai avut, Nu se vorbea-n doi bobi pe arătură, Biserica nu era doar zi de

Urăsc pe omul bestie, animal; Țăran perfid, sau ”domnul” din cvartal, Rânjind când c-un picior lovește Ce nu cuvântă, nu știe... ”greșește”, Otravă pune, lanțuri cu capcane, Pui nedoriți aruncă

Îmi sună clopotul, parcă din nou, de-o noapte de înviere La fel de stranie, râvnită ca pe-o sursă din întunecat, lumină Ce nu mai vine de mult timp și nicidecum nu-i semn c-o să revină, Să scalde

De poți trăi din amintiri, Uitând existent din prezent Și mori răpus de accident, -Deci viitor nu va mai fi- De ce n-ai drept la retrăiri, Căci tot ce-a fost e evident, Definitiv, rămas

... sunt condamnat să dispar într-o zi, în noapte, de pe pământ, de pe lume și n-am cum să mă scap, să sar în levitație, departe... supus la gravitație, o lege ce nu știu să o fi

... insinuat, fără vreun expeditor palpabil și fără vreun traseu anume și totodată, dintr-o dată, nici bănuit măcar, fără vreo prevestire, ca din altă lume, brusc schimbă plan, făcut cu atât de

Din zori târzii, ca de obicei, se scoală astăzi parcă beat Și simte un gol, ca o sfârșeală în început, neexplicat, Cu inima în ezitare, bătând în cap de aseară plin, Vaccilant brusc, dezordonat în

Băi, țara vă-i ca și vândută Și prime luați de murături Toți ce-i cu palma nebătută, Manifestanți... de înjurături! Băi, țara-i toată o hârtoapă Și porcul vi-l tăiați din primă, Orbi vă

Stau gânditor pe-un scaun, nemișcat, aton Avalând tot ce-i în jur; imagini unicate, Căci fiecare clipă-i alta, un abandon De ce a fost, înspre a fi... și oricui c-o altă parte! Absorb avid

Vară se stinge încet, torid răcește Și albastrul cer se sprijină pe nori, Ce apasă, cocârjind frunze. Culori Se estompează, verde îngălbenește. E parcă o oboseală, a timpului, naturii Se

Treci pe stradă, iar, pedestră. Lasă-mi iris să te-atingă Și din inima-mi ecvestră Să-ți las pași, pe gând să-ți ningă! Hai, te-așează, iar, în parc, Să-ți mângâi, ce-i loc lăsat! De pe

Acum stau pe alt tărâm, atât de zdrențuit, De mult, de când doar știu, că încă nu eram... De alții, ziși de-ai mei, ce tot l-au ciopârțit Tăind! L-au tot vândut, la oca, ori la gram! Și-l vând

E trist când spațiul te desparte, Dar și mai trist când timp separă Și nu se întoarce, cum o vară Și nici cum pagina de-o carte... Și aproape-i, doar puțin... departe! De unde ai cuvânt să

Se îngână încet, nesigur, canicular sfârșit, Cu schimbător amurg în toamnă sângerie Băută-n căni de must din ruginii de vie, Mânjind pân’ la urechi un soare-n asfințit. În verde sidefat