Poezie
Tomnând
Altceva decât ce este... nimic nu e etern.
1 min lectură·
Mediu
Vară se stinge încet, torid răcește
Și albastrul cer se sprijină pe nori,
Ce apasă, cocârjind frunze. Culori
Se estompează, verde îngălbenește.
E parcă o oboseală, a timpului, naturii
Se îndepărtând de soarele în cuptoare,
C-o lume, de fochiști, ce-a întreținut ardoare
Pe câmpuri, prin livezi, prin vii... de de-ale gurii.
În pomi, pe ramuri, verdele se scurge,
Albind întâi spre tonul sidefat
Și câmp din verde, în auriu e, gold lăsat,
Iar nopțile sunt iar fior spre îngheț... în ce se curge.
Păsări sătule sunt de noi, au gând să plece,
Mai multe acum, că puf e pană, pui
Și câinele păros, ce doar și-a lăsat păr, e șui...
Se îmbracă iar... Cum știe de-o fi rece?
Nu știu de-s trist, de ce, cu fiecare toamnă,
Că și ea ar plânge des, în picuri, în șuvoi,
Cum eu mă plâng că n-ar mai fi apoi...
Sau, că mai pierd odată, doamnă, o toamnă!?!
31.08.2012
00878
0