Daniel Aurelian Rădulescu

... parcă se făcuse gri din negru, așa precum oțelul mat ce lasă gust metalic gurii și ochilor un pic de usturime, când visul destrămat dintr-un integru, mă lasă singur, gând și pat, ieșit din

E un șuvoi pe strada cu sens unic, toată borne, numerotate începând cu zero, de la minus nouă și văd tot, mai de jos, se înălțând în pâlcuri largi și uniforme leați ce tot sting lumânări,

Mă întreb de verdele domină totul, Căci se mai pierde, un timp, de frig, Sau e albastrul de oceane, mări, Căci de la cer nu-i, e-o himeră, Transpusă de-ochi uman, o sferă Cu translucidu-n

”My name is”, ”je m’apelle”, fără vreo importanță ”cum mă cheamă”, când poate aș fi doar cel lipsit de aroganță, dintr-o mamă pur și simplu, ca un vițel, sau cheia de la clanță, ori

... sunt un dezorientat, din fericire, de atâtea gânduri fără limită; pot plana nevăzutul, ce-l ador ca pe orice nu ai, când nu mai există niciun întâmplat, un fel de împuternicire, de nu știu

... ce limitat sunt până și-n propriile vedenii; nu ajung niciodată la orizont, chiar dacă alerg să-l ating, e precum norocul, o himeră, oaza din deșertul arid, crunt, viață, ce-n fond e puține

Adie pe stradă o undă, Eliza Și lasă în urmă de proaspăt, o boare, Cum marea pe val împrăștie briza În calm de amurg... Un sărut de la soare. Se îmbată vecini de la chip de sirenă Ieșită din

Aștept să-mi spui, ca-n ultima instanță, Ce-mi ceri ca să mai stai cu mine, C-am martori mulți să îți câștig creanță Să crezi ce-ți zic; ce mult țin eu la tine. M-am dus să mângâi chipuri pe

Oh, câtă simetrie în formă și culoare Îmbie câmpuri, luminiș, imașuri, Mai cultivate, sau neștiutor, panașe Umplând văzduh de izuri... doar o floare! Câtă splendoare-i ’ntr-un buchet de

Când nu mai e dorința, în sine, egoistă Și nici privitul scoarței în sclipire, Atunci, târziu, doar dragoste există Într-un profund... esență de iubire. Când nu mai ai nevoie în spusul de

Dacă ar fi mai presus de egoism sentimentul și s-ar plânge necazul în cânt de corale, poate în viață orice drame -pierdut, accidentul...- s-ar zdrobi în fărâme, ușurând zile amare. Dacă ar fi

Aștept demult să-mi treacă Dumnezeu la poartă, Să-i spun c-am fost cuminte rău, o viață Ce-am înșirat, necazuri, perlele pe-o ață Și să-l întreb câte ceva despre a mea soartă. Mi s-a încețoșat

... am fost dat afară din suflet, cu mult jargon, înnăclăit în mult de tot hain, să-mi ardă vis pân’ la carbonizat de amintiri de spațiu într-un umblat, mă răstignind să n-ajung la

Mă torturez, aproape, cu întrebarea Ce ar trebui să fie-n orice clipă Pe buzele oricui, ce-ar ști că se înfiripă De când s-ar ști crescut fruct, țării... ce-i e floarea. De ce n-om fi sămânța

m-am împerecheat cu degetul, din palmă, pe care tu m-ai pus, un cerc, să știi că te strâng eu, mereu sclipind, cum malurile rup din valuri marea, îmblânzind-o calmă și mă atingi din când în când,

Cu ochii stau la geam și aștept să treci pe strada mea, Ca într-o întâmplare dintr-un basm cu zâne și minuni, Să vii să-mi cauți numărul la casă, azi, nu luni... Că-i prea târziu, începe școala,

M-am pierdut tot, în simțurile tale, Nu mai exist, ca mine, definit, Respir prin buze, semănând petale Și mă ascund... sub sânul arondit. Sorbit, sunt inspirația ce-o ai, Rămas în

... te-am strigat, în gând și-am auzit ecoul, ca un flux de maree ce mi-a inundat fruntea, înecat de-atâta așteptare zile la rând, inutile, când numai noaptea, întunericul, el singur, îmi dă-n vise

Am căutat astăzi iubirea, încă de dis de dimineață, printre cearceafuri, pe-un adânc de pernă și rămăsese doar mototolirea, ca o hârtie aruncată, creață de-o noapte, se trezind în bernă... e

Te-oi mai gândi la mine, cu ochii duși în pâclă Din pleoapele adunate un pic, să nu mă pierzi, Ascunsă, c-un creion ce dinții-l țin să rupă, Palpitând piept de-atins, de sâni... Te-oi mai

Au zburat, iar, filele scrise din timpul meu, în semne, Când ai trecut un gând, scăpat relaș, picur de-o clipă, Într-un alizeu dezlănțuit din strâns de piept, pesemne Evadând din semnele marcate,

Când mi-am făcut calcul cât sunt, am găsit spațiu mult, din tine ocupat pe un piedestal, un minaret în care locuiești, loc sfânt și cui mă închin neîncetat, eu, un bonzai oriental, ce te apăr,

Cum de frumos se leagă de extaz și cum frumos se vede?... Doar pentru că ni s-ar fi spus în ce a crede, o formă aparte de obraz, ceva mai vaporos... Și e frumos urât, grotesc, sau inestetic

În orice faptă e o prima oară, Cum prima dată este o scuză, Iar niciodată, poate o acuză, Ori jurământ, la ce-o să piară. Întotdeauna e-o angajare, Un gaj de, neîntrerupt, credință, Sau