Dana Banu

prin fereastra deschisă mă uit la mine cu zâmbet adun pietricele în grădina cea roșie din spatele casei primăvara miroase a busuioc uscat un copil desculț aleargă după soare zmeul uriaș de hârtie îl

De pe ultima treaptă a scării de lemn care ducea strâmt spre podul casei priveam soarele printr-o frunză de viță de vie. Eram sigură că lumina aceea orbitoare era inventată de mine pentru mine. Abia

bărbați cu o strălucitoare lumină în ochi umbroase treceri am învățat de la ei imitându-i liniștea (căderea serii ne-a luat prin surprindere contururi moi maiestuoase acrobații și alchimii

când noaptea zdrențuiește lumina liberi și singuri poeții din veacul trecut în somnul pământului tâmpla zvâcnește a rod împlinit casa lor e cenușă de burguri prund de Levant pieziș hotar de-a stânga

trenurile pleacă astăzi fără mine înspre departe închid ochii și fug după ele în vis atâtea gări părăsite în grabă ca și cum renunțarea ar putea măsura distanțele cred că oamenii ca mine călătoresc

foarte aproape de mușuroaiele nopții mă întreb cât costă o iarnă cu oameni de zăpadă și prieteni respirându-și prin geamuri închise tristețea frunze uriașe acoperă absența pelerinilor dinspre capătul

orașul acesta cu trăsuri și voalete aruncate în grabă peste ochii doamnelor din alt veac orașul mort pe care îl recompui în fiecare dimineață din două pensule aruncate în grabă peste pânza la care

de parcă aș avea iar 13 ani și ar fi noapte de parcă mâna tatălui meu ar fi aici mai îndepărtată și mai rece decât igluurile de la poluri stau confortabil în trupul îndeajuns de străin nisipurile ard

elian se pregătea de încă o plecare se desfăceau apele prin ceruri târzii era liniște nu îi mai era teamă ochiul celui dinspre naștere veghea cu adevărat iubise ea soarele în agonie furișandu-și

dacă aș fi trecător prin blânde Veneții acum ți-aș scrie despre gondolieri zvelți și flașnete cântându-ne alb neauzită de nimeni tristețea praf de lună prin perdeaua aceasta a iernii sunt însă