Dana Banu

deși aproape de oameni rămâi cumva dezgolit de semne pentru că munții vin să îți spună povești despre cel care ai fost nu te mai recunoști în cercurile tale elian ai nasturi noi la manta și ghete

odată cu trecerea timpului groapa cea neagră săpată cu grijă cu multă răbdare și mai ales dragoste devine o casă de cărămidă fixată cu acoperișul spre lună dincolo de pardoseală cântecul

ovalul imperfect al feței lui va deveni și el curând pământ fragil sub clopotul cel verde își plimbă mările meduzele și peștii osia lumii cântecul apasă trec bărci prin abur zvelt de

năvoade aruncate peste marginea lumii oameni cu stigmate la vedere și teama plutind peste ape cuvintele(pânză aspră și deasă bine țesută) acoperă aburul nopții cum ai întins o mână spre soare

despre poetul local se știa doar că uneori adormea cu capul pe masă în restaurantul gării nimeni nu îi citise vreun vers nimeni nu îi cumpărase vreo carte era poet pentru că avea o pălărie neagră

sunt doar eu aici stăpân al pământului meu fără nume dator vândut la masa înserărilor voastre la mine acasă nu e niciodată prea mult prea târziu prea devreme sau doar simplu prea prea nu îmi e frig

pulberea drumului cu grijă ne va îmbătrâni cu multă răbdare există oameni cu gura amară există oameni care trec în convoaie spre lună pierrot face tumbe pierrot se aruncă de la ultimul etaj al

ca și cum ar trebui să dormi printre cuvintele altora să stai la masă cu ele să le acoperi cu plapumă roșie pe înserat antigone casandre ofelii ridurile pământului uitările lumii oarecum

în ochii mei ai să vezi o lumină îți va purta de grijă mereu deocamdată rămân aici printre cuvinte dar într-o noapte ai să ieși în fața casei o stea va cădea lângă tine vei știi atunci că am reușit

am fost astă-noapte acasă tu erai plecată mamă să cumperi pânză albă pentru rochia mea de târziu am trecut prin fața casei și nu am intrat știam că nu ești acolo acuma îți scriu ca să-ți spun că

era frig tu scriai poezii pictai poduri și uneori pentru mine câțiva munți și câteva cercuri eu te priveam peste umăr viața asta nu e pentru noi suntem prea dezbrăcați o să treacă îți

se prelinge pe ziduri umbra conturul diform își caută alb marginea dinspre drumul apei a scrie despre oameni cu sânge proaspăt de parcă te-ai fi născut ieri din dragostea părinților tăi a scrie

\"un poet nu omoară pe nimeni niciodată ceilalți îl omoară pe el\"- Gellu Naum parcă toate luminile aveau voci convulsii o patrie a literelor o patrie de moment incoloră Haralambie povestea despre

De câtăva vreme mergeam unul lângă celălalt pe drumul acela prăfuit din afara orașului cu prea mulți oameni. Trecuse timpul, greu, monoton. Așteptam tăcuți momentul în care, într-un sfârșit, viețile

voi căuta o altă patrie pentru a îmblînzi ridul negru urît al timpului fără de tine voi șterge fiecare urmă a pasului meu dinspre naștere înspre acum prin limba altora voi călători în

Astăzi oamenii au dispărut deodată cu toții. \"Toți\" ăsta e un personaj foarte interesant, întotdeauna m-am gândit la el ca la un posibil prieten. Astăzi nu. Nicio fereastră prin apropiere,

în dreptul ușii dai jos rucsacul faci 2 pași înainte apoi te oprești cauți cheia banii ochelarii de soare totul e la locul potrivit tu nu astăzi Orient Expressul pleacă fără tine mai bine stai în