dan mihuț

animozitățile nu-și mai au rostul, poate când realizăm că gradele de comparație ne fac mai urâți, avem o singură ieșire din impas soluția rumegătorului e vorba de ferecare și de digestie odată

filele pe care le porți la brâu prin praful rece spre risipa cețurilor când descoperi legi ascunse după rotula vegetală semnul care se ondulează în frica palpărilor și ideea de contribuție lopată

reperele verzi sunt de fiere și gâtul din care bei e tot gâtul din care, uite, se-nseninează după toate câte se fac firești lumina curgătoare, curgătoare și toate se limpezesc, și fratele adună

îhî, e seara, bem bere la montana, e bine, e foarte bine ce ne-ar mai putea lipsi acum în afară de ariciul care se strecoară pe lângă gardul viu, sau poate câteva chinese girls, vorba ta, să ne

a deschis mazăre cum numai el știe lângă miga în față la taclale un birou de comunicare cu publicul și consiliere religioasă al raiului mi-am zis asta da idee nu aia cu bărcuțele pleoștite

când sunt nehotărât, oamenii de pe stradă se opresc sau poate îi văd eu altfel obiecte pe care nu pot să le cumpăr cu o față patetică întind o mână de nerecunoscut câteva bancnote în

când intri aici lași în prag un pahar cu apă și citești încet cutele albe din spinarea mea noroiul pătruns în ochi de cât timp nu te mai văzusem cum îți place să întinzi mâna și să cuprinzi gâtul

îmi ies în cale numai oameni cunoscuți de la o vreme nici pasul grăbit nu mă duce altundeva decât spre chipuri îngrămădite într-o sacoșă din care scot cântăresc și împachetez carnea la carne,

inutila mișcare dimineață la prima trecere cu o mână în recipientul în care se repară porțile în adânc cât ține țărmul un pescar țese pești apoi leagă trompele mării să nu mai nască

plâng ca și cum aș fi un titlu de poem dar nu sunt nu mai trec prin acei copaci străini fiindcă nu toți arată nordul dacă nu cu ochiul cu o masă lemnoasă caldă toate titlurile sunt precum

cred în forța patetismului, un ghemotoc declanșează o istorie personală și plictisitoare respect situațiile în care îmi rămâne un nod în gât iar cuvintele spuse râcâie o coajă, o greață

ar trebui să mergi mai des cu mine pe stradă în alunecarea asta a unui vânzător care împachetează carnea, adică am fost o vreme măcelar și podeaua se mișca sub mine, se ducea înapoi, eu trebuia

am greșit lustra am greșit cuiul am greșit cârligul mâna de lemn care să mă mângâie nu mai greșesc nimic de azi îți promit am atârnat în locul acela se bălăngăne în bătaia crivățului

am visat un golf al fricii, vedeam cum țărmul de nisip este împins peste glodurile de pământ, simțeam pe corp descleștarea apelor. rădăcini și alge rupeau din vârful stâncilor un cal se îneca,

nu înțeleg cum se formează toate aceste distanțe sau apropieri. văd doar oameni care merg și fac semne în tăcere. sau oameni care simți că au în ei ceva ce îi face să nu se apropie. să nu se

acum o putem vedea, putem atinge și plânsul din noi un munte strâns înainte de lumină când nu pot numi nici sfâșierea ce se încolăcește și mă scoate, mă așează departe de sângele meu să privesc.