sinucidere după metoda gater

O percep ca pe o declaratie propriei tale creatii, ideea este expusa cursiv, cu filon puternic. Desi faci apel vizibil la suportul acesteia: lemn/hartie, inmuguresc si celelalte:
\"masă lemnoasă caldă
păi toate titlurile sunt precum atelele
susținând picioare frânte\",
\"dinții mei de tăietor de lemne
și suflat cu buzele țuguiate în vânt\".
Placut

Unii spun despre Așteptându-l pe Godot că e o piesă modernistă, alții aduc argumente că ar fi postmodernistă. Poemul acesta mi-a amintit de Beckett prin imaginea copacului, aparent singurul element natural din piesă, care arată totuși trecerea timpului cu tot cu absurdul aferent. Găsesc aici un joc autoreflexiv atrăgător între a fi și a nu fi, un ca și cum altoit pe o natură cu „picioare frânte”. Ce păcat că „acei copaci străini” nu mai au „o masă lemnoasă caldă”, ci au fost transformați în „atele”!... Și când te gândești că acum nu mai departe de câteva sute de ani unii credeau că nordul e în altă parte decât unde îl vedem noi acum!... (Mă întreb și eu dacă este chiar acolo...) În strofa a doua se accentuează pe tentația dedublării eului poetic: atât jucător, cât și regizor în propria piesă, atât „talașul ros”, cât și „tăietor de lemne”, dar dacă rămâne sau nu doar o tentație aflăm abia în final. Natura în plenitudinea ei, „creanga robustă”, încă există, dar nu pentru a admira cine știe ce flori de cireș, ci ca pretext pentru pieire. Totuși cine piere până la urmă, pentru că eu încă „fac din mine cherestea de primă calitate”?

Un efort util într-o lume de producători de mobilă, unde se cere „divertisment lemnos”.

Și totuși, paratextul...

fără \"apoi\", \"păi\", \"măcar\", și fără \"ca și cum\"-uri. și ai un \"macar\" în loc de măcar, la final. ideea poeziei e foarte bună, mai ai de prelucrat expresia ei. my opinion. îmi place cel mai mult ultima strofă.

</i> ia sa vedem, merge ?

Remarc:

\"toate sint precum atelele sustinind picioare frinte\"

\"nu mai trec prin acei copaci straini fiindca nu toti arata nordul\"

Un poem cu lemn de esenta tare, din punctul meu de vedere.

în acest tecst (bun) omul mihuț îl sacrifică pe poetul mihuț, rasolind intenționat și fără ezitare finalul. e cam ca la heidegger - Pasul Înapoi care pregătește Saltul.
aceasta îmi aduce aminte de vorba unui meșter bătrân: “băi, nu poți spune că ești cu adevărat meșter până nu îți permiți luxul de a greși”.
legătura dintre titlu, subtitlu și final (realizată coerent pe parcursul tectului - în cozi de rândunică) mă face să trec cu vederea peste asperitățile poeziei (sunt și de astea), drept urmare îi acord autorului o stea din rumeguș presat (*).

ramona, nu e chiar o declarație. mai bine spus o reclamație. n-ar strica o brevetare, ai dreptate. bine ai revenit!

monica, bun venit! ai privit bine. că am adus aminte de \"așteptându-l pe godot\"... sinuciderea e una a simulacrului, ca și așteptarea celui care va să vină din piesa lui beckett. m-ar onora asociația ta.

ela, am avut încredere în urechea ta ultramuzicală și am schimbat.

ioane, cine să moară, măi, flăcău?! oof, nici cu un tag nu te descurci!

emi, cele remarcate se bucură. chiar și esența.

poetrică, să nu confunzi pe heidegger cu șotronul, dar am încredere în studiile matale. am răsuflat ușurat că ai trecut cu vederea peste asperități.

vă mulțumesc!