marta. poemul 6

bălțile ploii n-au de ce să se teamă azi, nu le vom călca, suntem îmbrăcați frumos până la gât și fumez țigări lungi, cele mai lungi, țărmul e mic, țigările lasă scrumul exact pe dunga dintre nisipul uscat și nisipul ud, da, sunt puține lucruri în jurul nostru în care n-am putea intra pentru câteva minute de odihnă caldă. altundeva. câteva ore în care somnul sau altă stare cu ochii închiși ne poate adânci o idee, poate a pătuțului tău în care n-ai dormit decât de puține ori, poate a ochilor care luceau în semiîntuneric când te trezeai în mijlocul nopții, poate a sunetelor pe care le țineai în gură și nu le scăpai niciodată

frumos până la gât, iar de la gât în sus doar tu ești frumoasă, vocea mea s-a spart și curg din ea tot felul de funde înnodate greșit, le încerci pe toate cu nerăbdare și mai faci câte o glumă. îndepți degetul arătător către mine și mă întrebi, tati, știi de ce rușii nu folosesc degetul acesta? nu știu. pentru că e degetul meu, apoi râzi cu poftă, râzi mult mai tare decât mine și eu mă întreb de ce rușii, de ce ai ales tocmai rușii, apoi mă gândesc la ce fleacuri îmi pot trece prin cap tocmai în momentele importante

dar tu te gândești la copii, la mulți copii care să umple țărmul, să ne trezească și noi să ieșim din lucurile în care am intrat cu ochii cârpiți și să strige, hei, marta, trezește-te, ai făcut șase ani și abia acum hainele tale încep să-ți vină bine, abia acum mă gândesc că nu voi ști cum să mă port cu toate spaimele unei fetițe, cu toate hainele și îmbrățișările ei

oh, am o pată foarte mare pe jacheta bolero, îmi spui și o curăți singură