Poezie
taci. uneori e iarnă
2 min lectură·
Mediu
când îți pierzi curajul, mai ales în mijlocul iernii, când deasupra zăpezii se zbate iarba netăiată, atunci nu trebuie să pierzi răbdarea de sub limbă, din dinți. acolo e încă vară și poți să vorbești, să pipăi dintele retezat acum 18 ani, să întrebi în câte zile ai mai simțit furia la fel ca acum, nu, să nu-ți pierzi capul într-o vâltoare nedreaptă în care ridici privirea și nu vezi decât corpuri străbătute de fire, corpuri întinse la uscat, corpuri stinse în var, toate corpurile pe care le-ai atins
și aburul furiei în rotocoale verzui. acesta e ultimul curaj: mergi câțiva pași înainte, te întorci și scuipi. vei privi multă vreme înainte de a linge, înainte ca frigul să-ți înghețe ficații , înainte de a șterge cu palma pentru a simți otrava din nou. s-o îmbraci ca pe o gheață, una care te apără de viscolul acesta stârnit din senin iar iarba se apleacă, se tot apleacă
să nu-ți pierzi otrava, dar nici să n-o lași să-ți fie aproape, mai ales când taci și tăcerea devine cea mai importantă femeie. în timpul menstruației, gura femeilor miroase puternic a sânge și asta știrbește din frumusețea sângelui, dar știm unde și cum natura noastră compensează ceva ce iubim prea mult
azi, marta mi-a atins din greșeală cerul gurii. degetul ei a fost foarte rece
045
0
si cred ca ar merge de minune saltul de la strofa 2 direct la finalul cu marta. cu cat mai mortal, cu atat mai bine
am mai citit si celalalt text cu marta si, desi iti repet (dar aici o fac public), mi-a placut la fel de mult. gasesc ceva nou si benefic in astea 2 poeme, fata de cele cu care eram cumva obisnuit la tine. o fi experimentul formal cel care declanseaza asta si stoarce chestii noi din aparatul tau liric