genau

Dan Herciu are calitatea de a prinde poezia din aer, din zbor. La el tot ce zboară se... scrie. Nonșalanța cu care găsește efecte poetice este cuceritoare, el nu forțează textul niciodată, nici nu-l aglomerează inutil. Întotdeauna respiră și îl vezi liber de orice înlănțuire. Ai spune că poezia lui nu vine din metaforă, dar nu este așa, căci are acel ”sprijin de un număr de telefon”. Ai spune că nu vine din sensuri secunde, dar poezia lui reflexivă trimite întotdeauna spre așa ceva. Este însă evident că poezia lui vine din capacitatea de a pune în valoare reflexii poetice prin repetarea unor gesturi, prin răzgândiri bruște a unor coloane de gând, prin problematizarea unor teme existențiale în termenii comuni ai vorbirii de zi cu zi.

Estetic, poezia lui Dan Herciu e întotdeauna lejeră. Niciodată greoaie, fără prețiozități gratuite. Curgerea ei e întotdeauna naturală și degajată, reușește să depășească truisme și platitudini, atât de comune în poezia de azi. El nu scrie gratuit. Dan Herciu folosește toate uneltele poeziei cotidianului, el le ancorează în cotidian, dar nu se mulțumește cu o poezie stil jurnal personal, ci întotdeauna coboară pe frânghii doar de el știute înspre intense trăiri interioare. Altfel nu ne putem explica efectul pe care poezia lui îl stârnește în percepția cititorului.

Pentru cei care nu știu cum citește Dan Herciu, semnele de punctuație, aici punctele presărate de-a lungul poeziei, marchează acele pauze în cursivitate atât de specifice lui, un contrapunct care potențează sensuri brusc acumulate.

Finalurile sale de poezie au deja o marcă distinctă. Am mai spus parcă odată că este un poet cu stil propriu (nu la oricine se poate spune asta), iar finalul abrupt, concluziv, concentrează poezia într-unul, două, versuri sentință. Așa se întâmplă mai ales în ultimele creații, în ”Păsărarul”, în ”Doar un cenușiu...”, în ”Riduri pe ziduri”.

Dan Herciu a devenit o figură distinctă a site-ului și bineînțeles a poeziei sibiene.