De pe unde-am umblat,
Am adunat tot felul de nimicuri;
Să-mi amintească de tine,
Să te evoce în vre-un fel.
Dintr-o sinagogă
Am luat-o pe Rachela;
O statuetă foarte sugestivă
Pentru
Cerșesc ani,
Cerșesc zile,
Cerșesc iertare.
Morile vieții mă macină
Între dinții roților uriașe.
Se învârt în tăcere
Fără să le pese, fără să mă-ntrebe.
Le privesc.
Nu le pot opri.
Le
Dacă nu aș fi iubit niciodată,
Poate acum ar fi momentul s-o fac.
Dar tu nu știi.
Nici nu cred c-ai putea înțelege.
Tu vezi doar munca, problemele,
Copiii, neamurile.
Dar pe lumea aceasta
Și
Peste podul acesta nu trece nimeni.
Împrejur nu se întâmplă nimic.
Malurile hăului de dedesubt nu se văd.
Două tălăngi bat orele, plictisite.
Nu-i nicio ureche să le audă.
Timpul e o armonică
Dacă mă scoți din context,
Nu fac două parale!
Sunt un element al mediului;
Pătrățel într-un puzzle.
Sunt un praf de sare pe limbă,
Să dau gust bucatelor și sufletului.
Alteori, un strop de apă
Ca să mi te apropiu,
Mi-am focalizat telescoapele
La rezoluție maximă.
Eram ca zăpăcitul ăla de Sir Halley
Urmărindu-și cometa omonimă
Care pe vremea aceea nu avea nume.
Nu se îndrăgostise încă
Potecile se întretaie undeva
Dincolo de orizont;
În trecut.
Atât de departe!
Gutuile galbene
Mă duc cu gândul la mama mare,
La scrinul ei vechi.
L-a vândut într-o iarnă
Să ne scape de
Păcat de venirea pe lume,
Dacă nu am găsit moștenirea de durere
Pe care părinții mi-au hărăzit-o
Convinși că prin durere doar
Aș putea ajunge om isprăvit.
Naivi, au intrat în pământ.
Ca să
Atent la tot împrejurul,
La gânduri, la vânt,
La aerul pe care-l respir,
Caut semnele destinului
Care mă împinge prin viață.
Semne, caut semne.
O petală căzută pe umărul stâng,
O fisură-n
Nu vreau să las nimic scris
Celor care vor veni după mine
Să caute pietrele prețioase
Pe care eu nu le-am aflat.
Dacă vor trece
De vameșii dela intrare,
Se vor lipi de pereții mucegăiți
Și se
Dacă Doamna în Negru m-ar întreba
Ce doresc să-mi aleg pentru ultimul zbor,
I-aș cere priceasna dureroasă
Vibrând în cupola bisericii care mi-a mângâiat copilăria,
Și o poveste dansată de Michael
Seara, în plimbările noastre, târziu,
Călcam florile salcâmilor
Adormite pe trotuar.
Era ca un covor țărănesc
Pe alb, verde și cenușiu.
Plânsetul de sub tălpile sandalelor scofâlcite,
Doar
Cireșele pe care nu le-am cules,
S-au prăpădit fără rost.
Unele au fost ciugulite de ciori.
Le-au dezvelit sâmburii
Ca pe niște cranii albe.
Celelalte au îmbătrânit
Și s-au zbârcit sub atâtea
Alunecăm încet, alunecăm
Ca într-o groapă;
Într-o lume care parcă nu e a noastră.
Împrejur e atâta tăcere!
Și o umbră fără contur.
De pe faleză ciorile ne privesc bănuitoare;
Parcă se reped
Scaunul creease dezbinare între gardieni în galeria principală a muzeului. Serviciul de gardă impunea mișcare continuă prin galerii, printre exponate, supraveghere atentă. Șezutul pe scaun nu era
Văd munții departe.
Moșnegi suri cerșind îndurare
Cerului care le vopsește crestele
Cu pulbere albă.
Prin suflarea de ceață a dimineții,
Le aud șoaptele.
Ajung la mine
Pe apele pâraielor
Slabă, tristă, uscată
Ca un fir de porumb
Uitat în lanul cules demult,
Moartea îmi adună zilele
Risipite în urmă,
Cu măturoiul din nuiele.
Pe după colțuri
Îmi taie calea.
Îmi fură din cele
Ce să fi fost
Între mine și autobuzul albastru
De pe linia trei?
Înghesuiala călduță
Care îmi plăcea atât
Lângă spatele tău transpirat?
Orașul nu merită versuri.
E monstruos, e uriaș.
De pe
Am îngropat trecutul
Într-o ladă cu câteva boarfe.
Sicriu anilor acelora
În care nu ne știam prețui.
Nu-i prețuiam nici pe ceilalți.
Le-am zis vecinilor de la parter:
Voi luați
Disperat de cruzimea obraznicilor papparazi,
De otrava gândului lor,
Am alergat peste câmpul pârjolit
De urmele tălpilor înflăcărate.
Să te ascund, să te salvez,
Te-am absorbit în orbite
În
Pământul a devenit o planetă
Locuită în exclusivitate de pești.
La anul zero a fost doar o ploaie.
Coborau din cer particule argintii
În care soarele era amplificat
Până la infinit.
O invazie
Câtă neliniște am în suflet,
Nu o pot îneca
În nici un lac din lume.
Sunt toate,
Ori prea puțin adânci,
Ori prea puțin întinse.
Doar tu,
Când îmi atingi pieptul
Și mă ameninți
Că mergi mai
Pe o scară de la unu la zece
Nu e bine să urci prea mult.
Stai pe undeva pe la jumătate!
Nu cazi de foarte sus
Și ai loc să mai urci, când se poate.
Să mai și cobori, uneori.
Nu sunt eu ăla să
Fermecat de cuvinte,
Adonis care se admiră
În oglinzi mincinoase,
Omul acesta este bolnav de cuvinte.
Nici nu simte cum îi apar pe limbă.
Cresc asemenea unor solzi.
Îl împiedică să le
DD