Dacian Constantin

în amiazul acela tenișii noștri erau cei mai frumoși de pe planetă gândeam așa cu privirea pe mustățile lor care alunecau stânga-dreapta hlizite pe sub manșete de blug o piersică grasă

deodată m-am simțit singur până și respirul se multiplică în auz cu herți și înălțime aici unde aerul se ia la trântă cu bazaltul aici unde dunăre firea sărută cerul cu voluptatea contopirii

mă dezvelesc de papirus e cald sub litera mâinilor tale rochia mea e și ea o dimineață brodată cu nori un puseu de metafore copile duse la râu izbucnesc dinspre margini dilatând cuprinsul ai ști

a reușit descarcerea cutiei toracice ai găsit acolo o inimă stâlcită-n propriul ei ritm o grădină zoologică vie arheologule suflă puf puf peste ea irig-o înfige-ți degetul în pânza ei freatică fă

- Fiu-tu iar a plecat să colinde coclaurele, că am ajuns să pun și eu totul la genul feminin, așa l-ai înnebunit tu, i-ai stâlcit limba română, i-ai zis că șesul, când e îndrăgostit de-un munte,

cu timpul până și masca de fontă se lipește de față prin găurile pentru ochi las decupată să se caște o limită: două gropi adânci în care de pe dinăuntru viermele meu excavează prin

:deși dimineață nu am vrut altceva decât :să fiu și eu luminoasă :să arăt naibii ca o femeie :și nu ca un copil pierdut de mama lui

În lac,acolo va trebui să înotăm lebede dalbe și cu două spinări; În munte,acolo va trebui să ne ridicăm brazi vii cu două picioare; În câmpie,acolo va trebui să ne-ncolțim dor germinal cu

Ai pierdut vreodată vreun tren? Uite-așa, să îl vezi cum se duce, Sacadând cel mai vârstnic refren, Chatanoogă cu aripi caduce. Ai pierdut vreodată vreun ceas? Uite-așa, să îl vezi cum se

ceață nesătulă la fereastra lui octombrie 16 în zori de ora cinci jurnal stelar fără coordonate binecuvântate de sens amibă ambiguă amplasată aliterat alături aievea sunt mândră c-am descoperit

dragul meu, totul e așa cum știi pe de rost eu mai înaltă decât crucea dansez în ciuda umbrei mele purtând-o pe-a ta apoi te înșel cu lumina când mă dezbrac uit de mine închid ochii te

mă vreau prețioasă, să iau ochii lumii să desenez o câmpie de iriși care să-l privească pe Dumnezeu prin lacrima mea mă vreau atârnată la gâtul lebedei sau la glezna rătăcirii de sine sau

lumea mea se îndepărtează de tine direct proporțional cu gradul de întâmplare a acului. înfiptă tăcere în vene. sau sub limbă. cine ți-a zis, ursule, că nu se poate atinge absolutul numai din

de azi mă las de fumat m-apuc de un viciu resort ogdon cenușiu spânzurat de vas cu pântecul mort să mă rănesc în rafale nu doar în plămânii zburați aduși între buzele tale virgine la cina

o să trag cu dinții de buza apusului până mi-oi face piercing cu luna încăpățânată în palmele tale zvârcolesc lumina încurcându-i pliurile și degetul mic se zdrelește de-o margine rea și clipa

Copiii se aruncă în hău Zâmbind și lăcuind aripa. Te-am întrebat cum te numești. Algele rețin. Algele se țin de tine ca de piciorul lui Isus. Exagerezi, zise semimuza. E doar un plop. Un plop

în ceafa mea se află un ecran pe care-mi rulez la vedere scorburile intră-mă tu merg cu spatele în-spre fețe de oameni de-abia când părăsesc mi-arăt ochii deduc între timp din spirulina