Au trecut aproape 3 luni, dar eu nu am reușit să accept emoțional faptul că mama s-a dus.
Rațional știu ce s-a întâmplat. Doar am văzut cu ochii mei cum s-a scurs din ea puțina viață pe care o mai
Cred că, până să îți pierzi părinții, o parte irațională a conștiinței îți inoculează ideea că este reversibil. Că tot acest proces care a transformat copilul fericit de mai ieri în adultul gălbejit,
Pentru cei trăiți doar în capitalism o să pară un șoc faptul că pe vremea montatorului de flecuri ajuns cârmaci legendar nu se serba Paștele. Nici Rusaliile, nici Sfânta Maria Mare, nici celelalte,
Norii dârdâind de ger
Cern făină înghețată
Nu mai este nici un cer,
Nici o boltă înstelată.
Tremurând fără de viață
Pomi cu ramuri de cristal
Au înmugurit cu gheață
În decorul
Am intrat în al 20-lea an de când fac gărzi la Institut.
Întrucât am început activitatea cu un salariu mare, plătit însă doar o dată pe lună, am considerat că o rotunjire a veniturilor, în lipsa
Era aproape de ora prânzului când Bela termină de aranjat sprânceana stângă.
Practic era aproape gata, cea dreaptă nedându-i de obicei atât de mult de furcă. Sigur mai rămăseseră de terminat
Unul din neologismele noi pe care l-am învățat recent este „selfie”.
Aparent atunci când nu poți rezista impulsului de a crede că, în afara părinților și a bunicii) există și alte persoane doritoare
În desfășurarea normală a unui an luna octombrie este acea lună de tranziție în care speranța care mai pâlpâie uneori în zilele călduroase ale lui septembrie se topește încet, încet în întunericul,
Există o linie de demarcație foarte fină între pudoare și pudibonderie, după cum există o alta, poate nu atât de fină, dar totuși ușor de traversat, între vulgaritate și exprimarea mai
Când deschizi din 2 în 2 ani televizorul ai, față de cei care o fac zilnic, avantajul și perspectiva pe care o are fiul fermierului, întors din armată, față de tatăl său în ce privește constatarea
Captiv pe linia dintre trecut și viitor
Nu știu ce să mai simt... Speranțe, sau doar dor...
Mă mișc nedetectabil, fără vreo inerție
Stilou fără cerneală pe-o foaie de hârtie
Cuvintele sunt
Mii de silabe în sute de cuvinte
În gânduri care par mereu nepotrivite
Din inimi ce palpită, cu camerele frânte
În lumea ce ne fură tot ceea ce promite.
Bolizi care străbatem un punctiform
Se cerne timpul în noi, curgând ca dintr-o sită,
Povara lui se-adună pe inima-mi zdrobită
Văd urmele-ți de pași, săpate-n a lui praf
Atît de indistinct, atâta de firav.
Rămâne numai vântul, al
Atât mult tu în fiecare clipă
Cât nu încape în mii de ceasuri
Care încearcă să ticăie.
Atât de puțin timp împreună
Deși practic suntem nedespărțiți
Ca timpul cu destinul
Așa că mă bucur de
Atâta de târziu, din ce în ce mai toamnă,
Iubirile trecute, ca frunze fără viață,
Pe care frigul, timpul, lumina le condamnă
La ofilire lentă și fără de speranță.
Din ce în ce mai mult e frigul
Să fiu vânt aș usca pe trupul tău
Stropii de apă de mare, sărați
Desenând din părul tău
Șirag de scântei despletite.
De-aș fi arzător, soare pe cer
Te-aș ține în brațe, canicular
Până te-aș
Rapița a luat foc, flame galbene și vii
Peste câmpul ud, virgin
Unde astăzi iarăși vin
Căutând să reapari, să învii și să-mi refii
Floarea soarelui și-a întins, mii de capete spre
E liniște cumplită in casa mea.
Liniștea pozelor in care par tot mai tânăr.
A amintirilor din care nu te pot decupa.
Este tăcerea de gheață din care noi am evadat
Cu viteză și traiectorie
În amintirea tot mai fadă a zilelor de mare
Sub cerul care căldura îl topeste
În picături de ceară-sudoare pe spinare
Sunt doar un călător pe care miraju’l urmăreste
Pe drumul care arde și
În seara ce se umple, aspră și pustie
Nimica nu mai este, nimeni nu ne mai știe
Iar ploaia ce străpunge încețoșare-albastră
Când îmi întinde mâna și-o frânge de fereastră.
Grelele broderii de
În țara asta, fără de speranță
Suntem poporul fără viitor
Ce-și rumineză zilnic, fără spor
Destinul fără nici o relevanță...
Copii noștri, fără de părinți
Se joacă iarăși, fără
Atât de mult orizont nevăzut,
Și cât de mult "tu" se – ascunde’n el
Miros. Privesc. Gust. Ascult.
O seară, o dimineață, o noapte
Ce trec, dar tu, într-una, rămâi
Tăceri. Dureri. Liniște.
Pleoape grele îmi atârnă, somn de care nu mai scap.
Obositele cuvinte ma îmbie să le tac.
Gânduri grele’-mpotmolite se înghesuie în cap,
Se învârt fără vreo noimă și mă bântuie
Sunt un brad tânăr, din nou murind degeaba
Agonizând tăcut, sub munți de poleială
Creștini cum vă percepeți, eu am o bănuială
Că voi îmi cereți viața, iubind numai podoaba.
Cadouri mici,
CC