Meniul medicului de gardă

Am intrat în al 20-lea an de când fac gărzi la Institut. Întrucât am început activitatea cu un salariu mare, plătit însă doar o dată pe lună, am considerat că o rotunjire a veniturilor, în lipsa talentului de stripper sau a capacității de a jefui bănci fără a fi prins, ar putea apărea doar făcând mai multe gărzi, atât pe numele meu cât și pentru colegii mai în vârstă pentru care beneficiul financiar al gărzilor depășea, după cum e și normal, disconfortul acestora. Puse cap la cap am strâns probabil mai mult de 3 ani de stat în gardă, încă din perioada eroică în care prin camera de gardă bântuiau șobolanii, aveam un televizor racordat printr-o antenă de cameră la TVR și dotarea pentru urgențele majore se baza pe o lumânare reciclată și o cutie de chibrite. Am avut destul de multe pățanii prin gardă dar, cel puțin în primii ani, o singură constantă: cele două mese zilnice cu câte o pulpă de pui, străjuită de târtiță ca de o busolă indicând drumul spre ecuatorul comestibil. Părea că toată producția mondială de pui mutanți, cu pulpe, târtițe dar fără piept fusese contractată de Institut. Nu au existat amenințări, nu am putut inventa blesteme și înjurături, nici nu am realizat pe care dintre bucătărese aș fi putut s-o fut astfel încît în primii ani să apară pe farfuria mea și altceva decât acest menu. Ajunsesem să urăsc orele de masă, dar mai ales pe mine pentru că, sub imboldul slăbiciunii pe care ți-o conferă foamea, am continuat să mănânc ca o vulpe pripășită lângă o fermă avicolă, zi după zi, acele pulpe semiepilate. Pe măsură ce mi-am permis asta am ieșit din necaz cumpărându-mi singur mâncarea, comandând pizza, mâncare chinezească și altele până ce am realizat că bucătăresele, dincolo de aparenta rigiditate în ce privește meniul medicului de gardă sunt în fapt extrem de capabile și doritoare de a găti, deși incapabile în a transforma pulpele de pui în coaste de căprioară sau cartofii în trufe glazurate. Ca urmare relațiile mele cu acest departament al institutului s-au dezvoltat permanent, cu atât mai mult cu cât, nevastă după nevastă, mi-au demonstrat acasă că învârtitul linguroiului în cratițe și jonglatul cu condimente nu mai fac de mult parte din arsenalul femeii moderne măritate. Ca orice oameni care se cunosc bine, eu și susnumitele doamne avem jargonul nostru caracteristic (pe care eu l-am inventat și ele și l-au însușit). Ciorba cu alură de acvariu clocotit, în care înoată bucăți de sfeclă, bancuri de cubulețe de morcovi și stoluri de albitură este desemnată simplu ca „borș rusesc fără mortăciune” pentru a fi diferențiat de ruda sa, la fel de chioară, dar neacrită, botezată „consome”. Am sugerat că termenul de „pilaf”, utilizat pentru desemnarea fierturii de orez care se servește uneori pacienților în întremare ar putea fi mai voluptos numită „risoto”, iar ele au contratacat cu multă imaginație, propunându-mi, pentru macaroanele cu bulion, termenul de „spaghete napolitane”. Am convenit împreună că termenul de „tocăniță” este folosit un pic cam prea lax în raport cu realitatea din cratiță și că nu mă deranjează cel ironic de „legume mexicane” câtă vreme acestea nu îmi ating farfuria. Cu timpul am înțeles împreună că există și un destin alternativ prăjirii pentru cartofi și că iahnia de fasole, o dată ce te-ai hotărât să o sărezi o singură dată, rămâne regina meniului. Mi-am exprimat frecvent scepticismul că varza murată servită este de origine terestră, dar am preferat-o într-una tocăniței și nu am făcut niciodată nazuri în zilele binecuvântate în care se gătea praz. Dar una peste alta, trebuie să admit că, din materialul pus la dispoziție, fetele de la bucătărie fac minuni mai mari decât ar face Mourhinio cu lotul lărgit al lui Dinamo și că, în context, fără a putea vreodată spera la Liga Campionilor nici nu mă mai așteaptă retrogradarea în liga târtițelor prăjite.