Selfie

Unul din neologismele noi pe care l-am învățat recent este „selfie”. Aparent atunci când nu poți rezista impulsului de a crede că, în afara părinților și a bunicii) există și alte persoane doritoare de a-ți vedea mutra în lupta ei perpetuă cu simetria, se cheamă că ți-ai făcut un selfie. Prin însuși termenul de „selfie” subînțelegem că nu s-a putut găsi nici o victimă doritoare să facă, în detrimentul stomacului sensibil la emeză, curaj să imortalizeze lighioana. Pe vremea mea nu exista selfie. Noi disprețuiam pozele altora oricum și știam precis ce vor zice ei, la rândul lor, de ale noastre. În plus era greu sa așezi aparatul pe trepied, declanșatorul la 10 secunde și mutra în bătaia obiectivului, necum să și aștepți o săptămână până ce, o dată fotografiile procesate, obțineai confirmarea faptului că nici o prințesă nu te pupase între timp, ba judecând după freză, nici pentru viitor nu se anunța cine știe ce înghesuială. Popularizarea selfiurilor o puteai face doar în curtea școlii și singurul wall pe care eventual ajungeau era cel pe care băieții mai în vîrstă ar fi lipit-o, după photoshoparea cu carioca. Singurul selfie care mai merita, singurul selfie pe care un bărbat ar trebui de fapt să și-l facă vreodată, avea un caracter intim și exprima mândria justificată pentru forma, culoarea, frumusețea, reactivitate și expresivitatea acelei părți a noastre cu care, de obicei, ne mândrim. Dar până și aceste protoselfieuri se loveau uneori de atitudinea rigidă a mamelor când reveneau cu pozele de la developat. Astăzi însă sunt selfieuri peste tot. Mai ales femeile tind să-și amortizeze din banii, timpul și energia consumate la epilare, cosmetică, unghii, beauty shopuri și alte locuri de pierzanie a banilor de băutură a partenerilor, trăsnind facebookul cu poze care pe ele le-au emoționat. Nasuri cu grade diferite de coroiere, dinți inegali crescând cu dificultate din ghiveciul lor de tartru, priviri mioape pierdute, ca niște bule de sifon, în adâncimea periscopică a ochelarilor de firmă răsar ca niște capete de cârtiță pe pășunea facebookului, strângând de obicei, la baza mușuroiului, sute de likeuri și comentarii binevoitoare. Căci, de pe toaletele pe care își controlează statusurile, prietenii, cu mintea întrucâtva în două locuri, vor avea mereu timp pentru o butonare complezentă. În plus pare că bărbații văd mai în adâncime, cu mai multă profunzime, dincolo de imperfecțiunea vreunui machiaj, de vreun belciug prins de urechi sau de părul cu șuvițe verzulii și vor da like întotdeauna la decolteu și țâțe. Ca urmare a acestor tendințe, contrarii celor de pe vremea mea, mania selfiurilor a năpădit rețelele de socializare. Exact cum lipsa lupilor a făcut ca Australia să fie cândva invadată de iepuri urecheați și boccii, tot așa și noi, în căutarea permanentă de țâțe, cururi și picioare pozate clandestin suntem în mod absurd și necinstit opriți de mutrele, adesea la granița dintre genuri, a multora din compatrioatele noastre cu acces la internet. Nu știu ce este de făcut – dar o ripostă vehementă, cu propriile noastre selfuri masculine rânjind în mijlocul pădurii unde acestea sălășuiesc și pironindu-și unicul lor ochi spre utilizatorele de facebook ar putea, poate, opri strâmbele să-și strice inutil ochii în flashurile smartphoanelor din dotare, spre beneficiul estetic al tuturor. Și dacă în proces vreo iubitoare de pisici, citate din Dan Puric sau poze mobilizatoare s-ar speria de șerpii cianotici ce-ar aștepta-o pe wall, este un rău ce merită să ni-l asumăm. Știu că cer mult, dar merită.