Cucu Constantin

Sunt din nou singur , un Robinson Crusoe Pe plaja nesfârșită a insulei pustii În care te așteapt, mereu, să îmi revii Din depărtări de mare, din burtă de canoe Mă mir cum am scapat, din nou,

Ca o insulă pierdută, devii tot mai mică’-n urmă Plec atras de vânturi reci, în oceanul fără tine Fiecare val ce trece mă’-nfioară, mă fărâmă Când se rupe zgomotos într-o jerbă de suspine Și în

În dimineața asta nu sânge, numai praf Cand vei înfinge dalta, lucrând pe cord deschis Cuvinte fără sens țesând un epitaf Să învelească rece ce e de necuprins. Nici aerul nu’i bun; mă strânge,

Pasiunea este putina in lumea maturilor. Nici timp de privit cerul si stelele si luna nu mai este. De fapt nu mi-am dorit niciodata sa ajung in lumea asta. De fapt eu am fost exilat din

E tot aceeași lume, parcă ceva mai goală Neterminații pași mi se preling în zare Sunt iarăși un copil în prima zi de școală Sau un adolescent cu tine’n brațe’n mare. Am prețuit mereu secundele

Astăzi viața mea se strînge în valiză În zori iau trenul spre lumea fără tine Cu nopți atât de goale, dar zile foarte pline O lume ce mă vrea, fără să ceară viză. Am luat un vraf de haine ce nu

Pot să-mi aștept și să-mi visez sfîrșitul Să îl masor în fiecare zi Fugind spre el ca spre noi începuturi Aș vrea să îl gasesc, să facă să îmi piară Ca’ntr’o anestezie memoria ce doare Să

Aș dori, cu permisiunea și ajutorul prietenilor, să bag contravaloarea taxei de drum pe A2 în curul domnului Președinte ca mulțumire pentru modul exemplar în care, deși încasează acești bani + taxa

Întrebat fiind de copilul meu, cândva, ce înseamnă exact termenul de “intoleranță” am realizat că deși îi pot defini teoretic termenul, o să fie destul de greu să i-l exprim în mod

Ca orice om mă gândesc și am făcut-o din copilărie cum va fi moartea și mai ales ce urmează după ea. Poate că am înțeles de la început greșit, poate nu, dar cred că este corect să presupun că raiul

În amintirea tot mai fadă a zilelor de mare Sub cerul care căldura îl topeste În picături de ceară-sudoare pe spinare Sunt doar un călător pe care miraju’l urmăreste Pe drumul care arde și

Sunt singur, ultimul pe-acest pamant Si nimeni nu mai e la mii de ani lumina E liniste si pace, dar fara sa te simt Numai singuratatea continua deplina Te vad departe, departe chiar si-n

Atata liniste intr-o atat de multa noapte Sa te aud din nou, ivita dintre soapte Atata intuneric se casca imprejur Sufland in lumanarea ce palpaia a scrum. Atata de adanca si cat de

Acuma mi-a trecut dar mai devreme Pentru o clipă, incontestabil Am fost cel mai nefericit om de pe pamant Știu că nefericirea este pe toate drumurile Se dă en gros și en detail Că plânsul este

Când te trezești de dimineață și în trezirea ta îți pare Că totul este iarăși bine, că soarele zâmbește iar Să știi că după doar o clipă, va fi iar totul în zadar Vei fi iar parte din tristețea ce

O legendă (frumoasă ar fi cam mult spus) spune că Bucurestiul, micul Calcuta al Europei, a fost fondat de un cioban, pe numele lui Bucur, prin construcția unui mic fort in jurul stânei lui (fort

Într-o lume condusă de bărbați, conform sfaturilor și ordinelor consoartelor, calendarului plin de aniversări, valentini, dragobeți, 1 martie, 8 martie, ziua ei, ziua mă-si, aniversarea logodnei,

Iubirea noastră s-a născut bolnavă Avea robustețe, avea intensitate Dar în măsura în care ardea pe săturate Acumula cenușă, mai neagră și mai gravă Am crezut că o să iau iubirea în mormânt Un

Rescoală-te Isuse , sunt vremuri de apoi Suntem la fel de slabi și singuri fără tine Arată-Þi rănile poate va fi rușine Să omorâm prin foame, uitare și război S-au strâns prea multe noi