Ab urbe condita

O legendă (frumoasă ar fi cam mult spus) spune că Bucurestiul, micul Calcuta al Europei, a fost fondat de un cioban, pe numele lui Bucur, prin construcția unui mic fort in jurul stânei lui (fort necesar apărării fiicei lui, răpită și violată în prealabil de tătarii - romanticii erecți ai acelor vremuri, ulterior recuperată, dar expusă, firește, în lipsa fortificațiilor reviolării). Ulterior cetate fiind, apa curgând gratis (și nu pe bază de Apanova ca la franci), codri în jur căcălău (doar zona huno-udemeristă era defrișată pe atunci), locuri de parcare la liber, un grup de dezvoltatori imobiliari, băieți deștepți, au construit pas cu pas un oraș cu străzi prost asfaltate care au rămas până azi. Povestea pare (și puțini mă pot contrazice aici) puțin veridică. În primul rând cred că Bucur era de fapt bulgar după mamă (pețită de tată cu ajutorul buzduganului și a unui cal 4x4 într-una din expedițiile peste Dunăre prin care ai noștri își sporeau șeptelul prin împrumutarea nerambursabilă a oilor bulgărești), și îl chema de fapt Vasiliev, dar toți îi spuneau Bucă, pentru că, din clasa întâi (pe vremea aia singura), termina orice conversație cu cuvintele : “Te sparg la bucă,nu te bucuri?”. Omul nu era cioban propriu zis, în sensul că deși hrănea oile (adică îi plăcea să zacă, pe jumătate beat la soare în timp ce oile pășteau singure), acestea nu erau de fapt ale lui ci furate de la bulgari și în mod obișnuit le vindea, prin intermediari, pe rachiu după cateva zile, tot la bulgari. Nu avea servitori ci era înconjurat de alți bețivi care în general se ascundeau prin codrii de pe malul Dâmboviței de ciobanii unguri, pecenegi, bulgari, cumani și slavi de la care furau. De fapt numele orașului vine de la un fel de parolă (“Bucă? Ești?”) cu ajutorul căreia bețivii se identificau în bezna codrului. Povestea fiicei lui este întrucâtva adevarată- în sensul că fata a existat și și-a pus-o cu tătarii. Dar nu a fost nicicând răpită ci a fugit singură, nu a fost violată ci făcea bani frumoși de la șoferii căruțelor tătărești cu chefir și cetatea a fost într-adevăr făcuta, mai spre sfârșitul carierei dânsei, când se imbolnavise si tătarii, plini de bube năvăliseră să eradice sursa infectiei. Această legendă explică, sper, satisfăcător ritmul vieții capitalei, frumusețea ei mustind de muncă, bună orânduială, limbajul elevat cvasiubicuitar, adânca (aș zice chiar mitologica) cinste a locuitorilor. Totul este tradiție de cea mai buna calitate, perpetuată