Cristina Sirion

am revenit, cum am promis.
am tinut cont de sugestii, cred ca m-au convins mai mult decat explicatiile pe care le pregatisem. mi se mai intampla. :o) deci, multumesc.
nu-s neaparat multumita, dar cred ca-i mai ok.

multumesc mult ca ai citit, o sa corectez "monezi" si clowni".
"clowni" nici macar n-as fi realizat ca nu e cuvant romanesc daca nu-mi atrageai atentia, n-am folosit demult "clovn" - nu ca asta ar fi o scuza buna.
iti raspunsesem asa de frumos si cu atatea detalii, apoi s-a intamplat ceva cu conexiunea si s-a pierdut totul.
ce mi-a placut cel mai mult din ce-ti raspunsesem e ca daca toate detaliile astea ar conta realmente, s-ar anula de la sine toata poezia. si ar fi ok pentru ca daca n-ar fi, iarasi s-ar anula de la sine, de data asta in idee.
o sa revin.

n-am avut impresia ca ar fi prelucrata. daca e, e inca ok.
n-am avut impresia ca citesc poezie, aici il inteleg pe Leonard - cred insa ca nu-i vorba de lipsa de talent ci de o abordare foarte diferita, iar pentru mine asta e (acum) mai captivant decat daca as fi citit poezie. s-ar putea sa fiu ca nuca in perete, dar diferenta mi s-a parut ca e acolo unde m-am obisnuit ca poezia sa invaluie, sa creeze o atmosfera si o legatura, in timp ce aici intentia e de a ajunge in zona ei de desert - deconstruiesti. vad in asta un fel de onestitate, de calm, in loc de nesfarsita tavaleala emotionala (la care eu sunt o maestra!). inca o data, daca-s pe bordura asta e, dar cu cat ma uit mai bine cu atat sunt mai convinsa ca nu-i doar o impresie. daca as fi unul din acei excentrici care aduna "lucruri" ne-comune, ai fi in buzunarul meu. :o)

e chiar foarte interesant. am intrat suparata (well, mult spus) pentru ca sunt satula de "autism" prin poezie - nu-i vina ta, am citit de curand una in care autorul era atat impresionat de autismul copilului unui prieten incat si-a ridicat sentimentele in slavi. poate e un punct sensibil pentru mine, dar stiu ca e si ceva adevar in ce spun.

nu mai sunt suparata. :o)
poezia nu ti-o comentez fiindca cred ca am perceput-o exact asa cum ai vrut. respect felul lucid in care scrii poezie, cu grija pentru modul de prezentare a ideii - evident, se poate spune ca multi fac asta, la tine insa aranjamentul e cumva sub forma unui vulcan din care tasneste. si-mi aminteste de-un film in care un tip si-a construit in casa un vulcan din plastice si moloz, dar viziunea lui era cat se poate de reala. ma gandesc la situatia rasturnata (floricele pe campii si-un mic sparc de idee) si la greata suprema, dar tot apropos de polemici mai vechi, vad cumva cum si-un dozaj perfect in locul plasticelor si molozului ala, ar strica efectul. culmea e ca inteleg mai mult citind decat polemizand. cred, mai vad eu. :o)

e interesant, e scris intr-un stil "subtire", melodios, poem de stare si imagine. de-as sti ca in general scrii mai hotarat, cu mai putine invaluiri (aici eu am defect pentru ca imi plac si displac in acelasi timp, adica imi place sa le folosesc dar imi displace cand le gasesc in alte parti),as spune ca-i fain locul in care te-ai oprit ca pentru reverie.
il vad in doua moduri.
unul cu prejudecata, in care-mi displace anadiomene si "ce dor imi este" din final pentru ca il indulceste prea direct si deci, creeaza asteptarea ca-n curand mi se va apleca.
unul in care il iau ca atare si-mi place, dincolo de.
ma gandesc ca a cunoaste autorul (cum scrie) nu duce neaparat la lipsa de obiectivitate in modul in care-i percepi poezia, iata.

n-as face in serios o comparatie cu viata, e o mica ironie acolo, a fost o vreme cand foloseam acel "aproape la fel de frumos ca" doar pentru a surprinde cu ceva bocciu. intentia am simtit-o amestecata, daca pui accentul pe fuga poti vedea, cred, ceva frumos in cutia aia cu iepuri albi. fara fuga, e drept, si un pumn de alune si-ar gasi locul pentru comparatie. (ironia n-am avut pretentia sa se simta decat mai tarziu, dar "fuga" era acolo).

la mine â se vede â, adica litera care trebuie, nu stiu ce problema o fi cu diacriticele dar imi cer scuze ca se vede diferit, o sa incerc sa caut prin alte parti. banuiesc ca se poate citi chiar caraghios pe alocuri. :o)

adrian, habar nu am cum scriu, mi se pare o mare realizare ca-mi mai spun altii, cand am noroc. controlez dupa ureche, ma intereseaza putin - nu deloc. cred ca e o armonie de care nu ma pot desprinde pentru ca o simt si daca nu e, corectez. mai nou insa, sparg. sparg prin casa. cateodata chiar fara sa vreau. :o) intelegi si tu ce vreau sa spun. plus ca limitele nu-mi mai sunt deloc clare, cand ti se pare ca ai ajuns la un echilibru treci ca printr-o perdea desenata.

fantastic e ca ti-a placut. si-o spun cu serioasa mirare. :o)

multumesc, apreciez comentariul si nu numai.

multumesc, alex. din pacate in ultimul timp scriu pe fuga, daca nu se pierde in totalitate calitatea atunci sunt multumita. faptul ca poezia a ajuns la tine mi se pare un mare castig macar in idee, pentru ca in forma nu am mare incredere, cum spuneam, fiindca scriu in graba si ma frustreaza, dar fac ce pot. :o)
te mai astept.

tu, adrian, esti poet.
pe mine m-a purtat nu numai muzica ei, dar si miezul din care-a iesit ca si cum l-as fi mestecat eu insami. cred ca sunt realitati care daca nu te taie pana la os, n-au decat o estetica comentabila - chiar si asa n-am gasit de comentat, dar recunosc, n-am fost in dispozitia de a zgarma.
culmea e ca eu inca sunt in starea aia in care inca mai ratacesc si nimic n-are un nume cert, nici omul, nici moartea, nimic. ma intreb cum o fi sa ajungi in punctul ala in care in sfarsit lumea incepe sa stea in jurul tau.

O carte in care am totala incredere si careia ii doresc cat mai multi cititori, pentru ca ii merita. Mult spor in continuare, domnule Nanu!

si de-aici. curios, dincolo de poet am simtit intotdeauna un prieten, ca si cum prilejul sufletesc a fost intotdeauna acolo pentru toti. intr-un fel, cred ca asta defineste modul tau de a scrie - e o apropiere in care se simte indiferenta fata de mijloace, pentru ca nu sunt deloc cautate. spontan ar fi cuvantul, daca s-ar mai putea construi pe el. si e remarcabil.

nu stiu daca-i tristete, mai degraba o luciditate stranie in care lumea pare ca se desface in straturi de care habar n-aveam. a fost o surpriza placuta ca ai citit si-ti multumesc.

"a unui". graba.

sarbatori asa cum ar trebui sa fie, otilia, iti doresc si tie. multumesc ca mai treci prin poeziile mele, ma tem uneori de momentul plictisului general.

radu, in primul rand nici nu stii cat ma bucur ca-mi citesti poeziile - pentru mine asta e ca un fel de depasire al unui prag.
poezia cred ca ar fi putut exista doar cu titlul si ultima strofa drept definitie a lui (cred ca asa se si clarifica putin). oricum, ai o intuitie formidabila, daca as descrie poezia asta altfel as folosi exact ultimul rand scris de tine. ia ce spun cu un bob de sare, pana la urma sunt un pollock mai degraba vesel. :o)

eugenia, multumesc frumos.

D-le Silisteanu, multumesc pentru incredere.
"Poeta" insa nu, din multe motive. Despre unul din ele vorbeam mai sus.
Frumos insa mesajul, o mica poezie in sine. :o)

Paul-gabriel, ai dreptate, dealtfel am incercat sa sugerez si in partea a doua o fereastra cand am spus "strada" - ideea era ca si cum ai privi-o de la fereastra. Cer insa prea mult si dau prea putin ca sa iasa cum trebuie.
Asa e si cu "arunc", voiam sa se perceapa imprastierea. Duce asadar unde trebuie dar are si bruschetea gestului, asa ca voi schimba totusi. multumesc!

Leonard, asa-i. e o poezie cam tolanita. eu sunt prima care cauta, in general, fiorul ala pornit din lovituri neasteptate, indirecte dar cu efect emotional. asta e o poezie de stare, aproape ca-mi vine sa spun c-am lasat-o sa traiasca din generzoitate (initial mi-a placut imaginea aia cu rusii, dupa aia mi s-a parut ca ideea poate fi fain construita). "arunc un pumn de zapada" vrea sa accentueze neputinta de face mai mult, o ninsoare adevarata de pilda; ceva control in evenimentele majore ale vietii, ca sa leg de restul. deci e o idee, cam atat. am zambit cand ai zis "quebecoasa", well, nu pot spune ca n-are legatura. dar e mai mult o inflenta, nici nu stiam c-am ramas atat de afectata. :o) glumesc, desigur.

multumesc de trecere, faina observatia.

cred ca dincolo de egolatrie sau narcisism, orice nevoie e manifesta pentru a fi satisfacuta. e un fel de sila care ma-ncearca nu excluzand ce spui tu (perfect adevarat, evident, si nu, nu te-ai facut deloc prost inteleasa, am accentuat eu mai mult extensiile, ca si acum) - ci incluzand ce spun eu (e a proape o slabiciune, in fond, nu?). de aici nevoia de (alt) scop, cum ar fi acela de a crea placere altora, sa spunem, desi aici se simte de la o posta intentia de justificare. oricum, asta e doar de dragul conversatiei, cel putin aici.

revenind la poezie, nu ma mira ca ai remarcat strofa finala. a fost singura care a existat cumva inaintea poeziei, mergand prin casa, pur si simplu. avea nevoie de-un suport, restul e suportul. fiind insa ceva mai gandit, aveam tendinta de a-l prefera.

mi-a facut placere.

in poezia asta de care stiu ca esti constient, pe care il cultivi desi e total neinvatat, nici n-ar putea fi. cred ca e un fel de simt pentru armonie - tu ai pune chestia asta mult mai bine in cuvinte. ma gandesc ca umorul bun poate fi facut doar de anumiti oameni cam din aceeasi pricina.
e fain cum construiesti strofele, cu inceputul acela pe ton aproape de conversatie, ca sa le sfarsesti aproape lovind. cred ca tocmai contrastul asta face ca poezia sa fie resimtita puternic:
"Mă înțeleg din auzite cu toate viciile vremii –
plouă? scot la interval o rață dintr-aia pupăcioasă
și vorbăreață de ai-lăv-iu ascuțit;
...
mă uit la o frunză întrebându-mă dacă nu cumva
e degetul arătător al unui fost bolnav de cancer."
inca o poezie buna, adrian.

pentru ca n-as putea avea in veci perspectivele astea ale tale:
"ce să caut eu acolo
nici adevăr nici frumusețe-n sens clasic
nici măcar tuburile de neon pe care le iubesc mai mult
decît orice pe care le caut peste
tot de cînd le-am văzut galbene dînd puțină viață parcului
mort cine știe de cînd în brațele ofeliei curva
care-mi aduce uneori liniștea"

cred ca cine te critica o face de la nivelul cuvantului, marunteste, toaca. nu ca n-ar fi de criticat, dar asa percep eu. imi place sa te citesc pentru ca nu ma plictisesti, gasesc mereu ceva extraordinar - cred ca tu ai putea inventa gradul de comparatie la "extraordinar", ca sa nu se supere nimeni. si spun asta pentru ca e acolo chiar si atunci cand e "mic". apropos de apropos. :o)

probabil ca nevoia de manifestare a creativitatii e suficienta atunci cand contezi inaintea celorlalti. si nu o spun ca o persoana lipsita de putere, dimpotriva, (si ma surprinde ca ai remarcat luciditatea despre care vorbesti, pentru ca in fond asta e) e o concluzie la care am ajuns si atat.

despre poezie, ma bucur ca se remarca faptul ca impartirea are sens. scopul era acela de a crea o stare din doua instantanee legate prin modul in care am perceput iminenta unei pierderi in momente diferite (si cu importanta diferita), si nu o concluzie. mi se pare foarte fain cand lasi cititorul sa traga concluziile, nu in sensul cozii de peste ci exact pe cele intentionate, fara a strecura precizia aceea care ucide poezia. evident, habar n-am cat imi iese, de aceea am nevoie de parerile astea. si tot evident, asta e secundar (ca invat sau nu a scrie). comunicarea prin poezie continua sa mi se para un miracol (am pus si-o vorba mare, dar stii la ce ma refer). multumesc!

ionut, probabil ca ai dreptate. nici eu nu stiu, le cam las cum imi vin, pana la urma e nevoie de-un scop pentru a scrie poezie ori in momentul asta nu sunt prea sigura de el. culmea e ca as fi mizat mai mult pe partea a doua, dar autorul conteaza cel mai putin, poezia e pentru cititori. multumesc mult pentru opinie, aveam nevoie.