Cristian Munteanu

ziua asta are o gaură-n haină uite aici în dreptul pieptului s-o fi ars de la atâta galben adu o papiotă de plumb să-ncercăm să coasem ziua asta de haină să poată să iasă amândouă în lume că

bate-mi inima cât e caldă să iasă o copaie lasă-ți acolo viețile îmbrăcate accidental și bate-mi inima cât e caldă uite, ia formă de luntre stai cu degetele cârlig să agăți comete

În lumea asta unde felia de pâine cu unt visează la miere unde oamenii adună goluri în coșuri de paie și fluieră a dimineață unde firul ariadna se umple cu măduva cocorilor și lanțurile atârnă

Vântul trage plapuma peste trotuare. Orășenii se țin de mâini, sunt deșirați și trași pe papiotele negre, albe sau inutile. Autoporteretele stau ordonat la rând și se sparg toate într-o

merg prin casă cu pas de vizitator singurătatea dă în clocot ca și cafeaua niciodată ca fericirea mă apuc să fac pe ghidul \"la parter avem pașii ei observați călcătura moale, de

Te-am simțit din nou, aveam pleopele lipite. Îmi feream ochii de pumnale zdrențuitoare. Palmele îmi acopereau tâmplele înzăpezite, dar gândurile se strecurau printre degete, ca râmele prin

Pleznesc ligamente cu pocnet de artificii dumnezeu doarme cu suveniruri de ceară în urechi autobuzul e o barca lui Noe fără oameni lumina linșează ferestra-vitraliu că-i denaturează mesajul

azi mi-e maxilarul mai încleștat decât piatra pe mormântul divin mi-s mâinile de ipsos întărit în gesturi inutile azi își plâng picioarele pașii avortați eu scriu poezii căutându-mă prin mașina

se aruncă oamenii în prăpăstii cu gura deschisă înghit golul din ele jos ajung ușor balonați timpul îi apasă pe burtă le îndeasă între buze o pâlnie așezată invers detașamentele de

azi cad oamenii din copaci ca ulucile în poeziile geniale cad pe capete ca pe niște perne umplute cu orizonturi vin ceilalți și le aprind lumânări flacăra pâlpâie ca linia întreruptă dintre

azi ară ceasurile cu limba mare țin hățurile cu cea mică se agață de fustele țigăncilor care vând porumb copt lângă mintea cailor mii de zâmbete i se deschid pământului pe mâini pe fețe pe

știu, scriu poeme palide e de la lumina lunii pe care-o ții între dinți ca pe-o bomboană dar n-am ce să fac vine vremea când or să zboare cuvintele din fotografii și va trebui să ne știm după

vând pretext de stat vertical oamenii poartă gecile la subraț alte identități dimineața e doar un alt rid bun de coborât în zațul cafelei (ceașca asta pare atât de înțeleaptă) numai

azi patru cai mi-au sfârtecat auzul din el s-a născut o lume absurdă în care claxonul e un moș crăciun explodat în șemineu în care scrâșnetul saboților de frână taie cu ambele capete în care

azi e o zi plină doar de lumină i se face autopsia moartea bagă capul pe ușa camerei mele și-ntreabă dacă a murit cineva n-are arătător mă uit în jur da a murit patul s-a-necat cu os de

cristi are un hobby adună fraze și le pune într-o cutie nimic deosebit până aici cristi mai are și un vis să scrie un poem pe un glonț și-apoi să și-l trimită înapoi în creier odată a stat

Banii din mâinile oamenilor miros a plastilina. Rândurile carților stau cu picioarele-n sus și câte-un tâmpit le decapitează cu creionul. Din tavan curg spătare de scaune; Deasupra,

a plecat puțin să numere câte nuanțe de galben are van gogh să vadă degetul putrezit al lui goya cum scrie nada pe hornuri se va opri puțin să se uite cum don quijote îl scrie pe

azi a fost toată ziua numai ora douăsprezece a mirosit a zori dacă te uitai în față și a amurg dacă te oglindeai în fuselaj o oră două spre zece din care se vărsau secundele ca prizonierii

Nu știam că anii pot încăpea în iluzorii cutii de pantofi. Așa cum nu știam nici că cenușa nu-mi va ajunge să desenez o inimă mormântului ce mă trage de mânecă în spațiul dintre secunde.

I se scurge sângele căzii și ea nu protestează, avea oricum o rană mai veche ce trebuia să prindă coajă. Eu mă-n dop cu semințe cu determinarea cu care-aș împinge plumbi în pântec de

Cu o lamă de ras și-a despărțit dumnezeu barba, trecut și viitor, să treaca bastonul prezentului. Gestul se repetă și acum semn că micro-istoria fuge cu cercul când rădăcinile doar țin în

trec coase în zbor oamenii se zgâiesc cu remușcarea pierderii lui Icar frunzele cad secure peste gât de iluzii ne sufocă numărul pe care-l purtăm la ciorap e undeva între doi și șase