Cristian Fara

Și dacă-nfiorarea a reclădit castele și dacă paradisul l-am părăsit cândva pentr-un cuvânt să moară miresele de stele cu rochiile aprinse de nepăsarea mea? Mai bine peste masă să se

N-am fost pe chat, Femeie, \'n-seara asta N-am fost niciunde, dacă vrei să știi N-am călcat pragul vechii colivii - Eu nu-nțeleg geometria asta... Versific prost, sunt fraier-cognitiv Mă

- Nimic nu e mai periculos decât să spui ce gândești cuiva care nu gândește! - În fiecare clipă sunt disperat si fericit, așa cum în fiecare clipă in lume mor și se nasc oameni. Totul e în care

Pe cerul privirilor tale cuvintele mele... au trecut gonite de vânt ca norii din ziua aceia în care-ai fugit speriată de un strop rătăcit pe obraz - când furtuna n-a venit niciodată să

Un pic mă doare sufletul, un pic Nu e nici disperare, nici iubire Pe stradă e o trecere-n neștire, În dava veche soarele e mic Nici îngerul nu mi-a trimis în plic Vreo notă de plătit – pe

Lăcașul unei singure aripi Era un înger nu știu în ce țară care-a murit în fiecare zi, timp de un veac, ...până-ntr-o zi când i-a venit sorocul pedepsei dulci, cuminți, dumnezeiești și aripa

Aripile sclipitoare de pe reverul bluzei, șnurul de argint răsucit pe degete ca-ntr-un descânt, cele trei picături de aur condensate din labirintul cine știe căror vorbe sau note divine, toate

De anul nou cu creste-ucigătoare tăcut și blând oceanul ne salută iar floarea rece-n geam de felinare dispare-n ochii celui ce-o sarută cu nori firavi cerul se învelește de anul nou, ah, mi-ai lăsat

Pe linia aceluiași orizont alunecă câte-o lacrimă dintr-un vis către celălalt ca o neînțelegere veche în care scriam răspunsuri pe frunzele întoarse de vânt la întrebările tale cuminți desigur

Îngerul mă aștepta eu întârziam pe treptele întrebării urcând spre țărmul iubirii perfecte stelele alunecau încet peste clipele negre deasupra tăcerii încătușate între suflet și cer îngerul mă

Ea și el N-ar fi decât o strângere de mână minulescian adio ne-nceput între-o iubită și-un necunoscut și o-ntristare-ascunsă în lumină În matematici ne-euclidiene va răvăși ea versul început, în

Între noi Un înger s-a intors pe cărare din suflet venind înapoi în drumul spre tine - chemare cu pasul certat și greoi rănit într-un loc de iertare de-o bucată mai mică de cer în drumul spre tine

În mine s-a întors însingurarea pereții-au învățat să mă cunoască podeaua doar mai scârțâie încet un bun venit, târziu, acasă după perdele lumea îngropată în ultima-ntomnare înghețând se

Căutam orașele de întristare ale îngerilor zâmbind durerii de mâine peste durerea de azi să zidim necugetate cuvinte de iubire în jurul nostru, închizându-ne împreună acolo urmele noastre apăsate pe

Malomviz (I) Aceeași frunză mi-a intrat pe geam bacoviană, galbenă, bizară - din timp în timp însângerând pe ram - ea s-a oprit, banal, ca într-o gară... întârziat în noapte ultim tren demers

Malomviz (II) Un albatros naufragiat pe continent în recea Transilvanie înnourată flămând și singur - pasăre de apă - plutea nebun, dezorientat, absent... avea în ochi cristale reci de ger când

Malomviz (III) Cetatea de colț cenușie redută de cer rezemată-n cădere peste copacii în flăcări de toamnă ca un pahar uriaș de durere spart de nu știu care zeu m-a adus între cioburi de zare să

Tu unic prieten, ai plecat cu ochii mari deschiși spre nicăierea... Tu neputinței mele așternut Mă lași plângând pierzându-mă cu firea Ce clipă a fost... ardea înlăcrimarea Ca un blestem al

Nu am decât un înger pe cer ar șchiopăta dar l-am făcut de piatră gata rapus așa... cu aripi lungi s-ajungă încet sub talpa ta când treci zâmbind,ușoară, copilă - fulg de nea * A fost

De ce nu mai cred în iubire mă-ntreb fugind în tăcerea bibliotecii virtuale din aripi în aripi legate-n adânc și-ascunse-n aceleaș coperți de mormânt De ce nu mai cred în iubire

Ascunde în ochii-ți zâmbind a luminilor nopții durere din jocul plătit în tăcere când pleci la-nceput de-anotimp dansând între stelele moarte născute din globul de-oglinzi când nu mai poti ca

Noi! Eram doi străini printre cuvintele adormite în cer... nu ne-am întâlnit niciodată! nu ne vom întâlni niciodată! Privindu-ne peste malurile vieții ceilalți... vedeau un albatros în

În fiecare mână aveam un pahar cu aripi unul era de azur celălalt de purpură Da, pe asfalt cu mantia fricii înghețată în spate mă intrebam: Dacă nu voi alege eu paharul otrăvit de

De cealaltă parte a întamplării culorile pale ale anotimpului nostru ne-ncătușaseră spate în spate astfel încât nu ne puteam întoarce decât unul prin celalalt.