Înfiorarea

Aripile sclipitoare de pe reverul bluzei, șnurul de argint răsucit pe degete ca-ntr-un descânt, cele trei picături de aur condensate din labirintul cine știe căror vorbe sau note divine, toate acestea erau acoperite de violet. Când să-și fi dat îngerii și demonii mâna pentru a făurii gândul meu – privindu-te? Poate demult, înaintea putinței naturii de a deosebi religia de artă. Privind ochii adânci ca tăcerea din întunericul altarelor, imbietori la tristețe și bucurie deopotrivă, am ales... înfiorarea. Pe buzele tale, trasat de penelul aceluiași pictor divin, s-a topit un surâs. Am trăit într-o clipă viața noastră de acum înainte. Am îngenuncheat în fața zeului nostru cum nu am crezut că am să o fac vreodată... Râzând, batjocoritor, El mi-a arătat o altă viață - a noastră, împreună. Fără să i-o cer în aceeași clipă de-nfiorare și-a amintit viețile noastre una fără cealaltă. Totul se sfârșește la fel de nefiresc și banal. De ce aș sparge acum peretele de sticlă? De ce aș trece acum de cealaltă parte a amintirilor? Ca și atâtea alte femei tu vei iubi în mine pe altcineva! Iar zeul nostru îndărătnic va cere sorții ca și eu să iubesc în tine pe altcineva! Nu-mi răspunde decât atunci când te vei hotărâ cine sau ce e acel „altcineva”, poate să fie o ființă, un poem, o mișcare, un arbore, o tăcere sau chiar înfiorarea... Voi face la fel! 4 iulie1992