Cornel C. Costea

Am obosit. Am obosit să lupt. Simt că nu mai am nici măcar puterea de a plânge. Sunt ca o stâncă insensibilă. Știu că merit să primesc ceea ce primesc. Tocmai de aceea, nu are rost să mă vaiet. Vreau

CRIZA MONDIALÃ Venit-a criza mondială Nu pentru toți, se înțelege, Săracii-au fost răpuși de boală, Bogații beau pentru-a se drege. SPECIALIȘTII ȘI AGRICULTURA Trimite, Doamne,

Nemărginirea toată în pulberea luminii Și-a risipit comoara de valuri suverane, Îmbrățișând făptura de piatră a simțirii Cu aripi largi de ceață văzute din suave Cetăți neîntinate de gânduri

Te chem acum iubito din neguri ancestrale Te chem cu-nfrigurare, dar nu vrei să-mi răspunzi Știu c-ai plecat departe, dincolo de-australe Tăcute aurore în care te scufunzi. Am plâns destul cu

Zorii se anunțau mohorâți. Plouase toată noaptea, iar nimbostrații întunecau, încă, linia orizontului.Somnul era cea mai profundă desfătare cu care se delectau sufletele celor doi îndrăgostiți.

Nepăsarea îmbătrânește pietrele pe care calci crezând că astfel vei reuși să le stăpânești. Lipsa de frumusețe te face să gândești că nu poți ajunge decât în așternutul unui

Aceleași întrebări... despre zodii, muzică, dacă îți place ce faci... și aceleași veșnice răspunsuri... Cu astea nu facem decât să ne îngropăm de vii, să murim înainte de a ne naște... Flacăra

Nu privi înainte, nu te uita în urmă Trăiește în acum, chiar dacă ți se curmă O-ntreagă lume falsă ce până azi ți-a fost Un preaiubit prieten și-un sigur adăpost În care te-ascundeai pentru-a

Se lasă-un fel de ceață pe umerii cetății Se duc de mână îngeri în catedrala vieții Se-nchină la icoane pictate pe un nor Ce trece fără teama de-a se desprinde-n zbor De buzele fierbinți ale

M-arunc, a câta oară, în valuri de iluzii Crezând că de-astă dată nu voi muri-necat Iar tu, iubită Mara, vrei să mă vezi salvat Din ghearele crescute din haos și confuzii. Ești ultima lumină ce

În depărtare, învăluite în negurile amurgului, străjuiesc semețe conurile subvulcanice ale Þibleșului. Privite dinspre câmpie, par trei cocoașe ivite din impresionantul foc magmatic născut în clipele

Din suflet se nasc stelele din privire lumina lor e prea puternică pentru tenebrele care și-au găsit cuibul acolo valuri de ceață se ridică la cumpăna dintre vis și veghe iar

Mă întreb dacă va rămâne ceva după plecarea noastră. Și, chiar dacă va rămâne, cu ce ne va fi nouă de folos dincolo ? De multe ori am impresia că aproape totul e o zădărnicie. Orice ai face, în orice

E ultima zi. Nimic nu se mai poate schimba... E ultima zi în care pot să-ți ating cu lacrimi de dor obrajii pe care alunecă râuri de iubire... E prea târziu să-ți spun cine

Sunt armonii secrete Ce-apar în al meu glas Când mi-este, încă, sete Și-aș vrea să sorb un ceas Cu tine petrecut Frumoasă-ntruchipare Din sânge și din lut Din Dumnezeu și boare Din boarea

Fire de praf pe covor în pat ești tu visul meu de-o noapte dincolo de fereastră norii trec în goană împinși de nu-știu-cine Mă aștepți ? Mă auzi ? Nu voi veni De ce ? Cum de ce ? Știi

Vom reuși, oare, să înmugurim pe aceeași creangă de mirare și să prefacem în drumul nostru spre soare fiecare secundă într-o lacrimă de neuitare ? Vom reuși, oare ? Cluj-Napoca, 3

Între două gânduri E vidul creator Ce trece rânduri-rânduri Ca un nemuritor Prin lumi întunecate Prin vămi ce-ți cer tribut Prin porți frumos sculptate Prin neguri de-nceput... E farul ce

Bîlc e un băiat deștept Sper s-ajungă și-nțelept De la teze se-ntorcea Doar cu zece-n tolba sa. De Rebecca, ce să zic E frumoasă, e și șic De-nvățat, învață ea Însă nu cât ar putea. Sandu

O poveste bizară, un asfințit aproape suprarealist, un verde tremurat al brațelor copacilor ce ajungeau până la etajul al treilea al căminului șase... O zi de iunie, în aparență, ca toate celelalte,

Lumea crede că votând Raiul va fi pe Pământ Însă uită că primarii Și-au trimis în cer măgarii ! Reteag, 31 mai 2008

Val de mare, val de mare soare-n ochi, nisipul doare pe-ale tale tălpi lucioase ce se adâncesc sfioase în amurguri de gustar dincolo de-acel hotar ce respiră aer sfânt din fărâme

De unde-atâta sânge să-ți satur lăcomia De-a mă plimba în tine cu-al meu pumnal secret Ce te-a făcut să umbli la fel ca nebunia Prin patu-n care doarme un om prea înțelept ? Ce nu mai vrea să

Ochiul magic al pietrei vede înaltele zboruri zadarnice sforțări ale vulturilor de a evada din colivia cerului negre gratii cu aer insuportabil Cluj-Napoca, 10