POEZII COTIDIENE II

Mă întreb dacă va rămâne ceva după plecarea noastră. Și, chiar dacă va rămâne, cu ce ne va fi nouă de folos dincolo ? De multe ori am impresia că aproape totul e o zădărnicie. Orice ai face, în orice domeniu, vine o vreme în care se așterne praful uitării peste tot ce ai clădit. De la o casă, un copil, o carte, o iubire, o vorbă bună, un zâmbet, o mângâiere, etc. Absolut toate se vor pierde în secolele care șterg orice urmă. În cazul acesta, ce e de făcut ? Avem vreo șansă noi, oamenii, sau asta este drama pe care trebuie să ne-o asumăm atunci când ne hotărâm să venim aici ? Dacă stă în puterile noastre să hotărâm ! O altă dilemă ! Credeam că poezia te poate scoate din această horă a pierderii identității și să te proiecteze într-un spațiu atemporal, în care îți este asigurată, nu atât gloria, cât veșnicia. O fi valabilă o astfel de judecată în măsura în care, așa cum scriam altcândva, poezia este sinonimă cu iubirea. Dar, atunci, rămâne nerezolvată ecuația iubirii. Teoretic, suntem în posesia rezultatului final, dar sunt atâtea necunoscute, și, în plus, nu avem strategii de calcul. Undeva s-a strecurat o eroare. Probabil, ar trebui să refacem întregul drum, de la prima cifră până la ultima, pentru a reuși să descoperim unde ne-a scăpat acel calcul, poate simplu, dar absolut esențial pentru a ajunge la rezultatul corect. Lechința, 29 aprilie 2008