șters

Iată un text care transmite emoții. Are intensitate, are și curgere, are și ruperi de ritm, are și momente de respiro... are și imagini incredibil de frumoase, precum aceea în care "îngerii se nasc atunci când femeile sunt sărutate pe umeri". Se vede că textul e scris la inspirație, dar pe lângă multele plusuri există și câteva mici neatenții. Poate că au apărut acolo unde autorul și-a imaginat ceva, dar nu a găsit cele mai potrivite cuvinte.

De ex: "când te simțeai o planetă gata să fugă de pe orbită, atât erai de stingher". Aș fi preferat: "când erai ca o planetă stingheră, gata să fugă de pe orbită".

Apoi, în strofa a doua: "îți imaginezi o poartă la care tot bați, nu e nimeni să îți răspundă, să te întâmpine,". Ordinea firească este să te întâmpine sau nu cineva în fața porții, apoi să îți răspundă sau nu. Deci, dacă tot bați, presupune că ești deja în fața porții, deci, ce rost mai are întâmpinarea? Sau era vorba de o "invitație"?

Un pic mai încolo: "vor zbura spre niciunde, ca păsările lipsite de echilibru". Aici trebuia "ca păsările dezorientate". E o chestie de magnetism, de dezorientare, nu de echilibru.

Mai apoi: "poți urla aici în voie, asta faci, te sufoci exasperant de încet". Dacă poți urla în voie, înseamnă că ai condițiile propice, inclusiv suficient aer în plămâni. Ce anume determină sufocarea?

Cam pe acestea le-am observat la o citire foarte atentă.

Mult succes!

cand citesc textele dv. cele mai inspirate, simt ca nu mai trebuie sa intervin in vreun fel. Acolo se cuvine tacerea. E drept ca, de multe ori, creatorul nu e sigur de valoarea textelor sale, de impactul pe care acestea il au asupra cititorului. Nu e sigur daca mesajul sau, criptat sau nu, a ajuns acolo unde ar fi vrut sa ajunga. In acel moment, creatorul se simte singur si neinteles, iar daca cineva apare in aria textului sau, spunand ceva din amicitie, complezenta sau din alte motive, creatorul va incerca sa-i explice, intr-un comentariu mult mai lung decat creatia in sine, cam ce a vrut sa spuna prima oara, in mai putine cuvinte. Evident, marele merit al Agoniei este ca a fost si este o treapta pentru foarte multi creatori. Eu cred ca aveti forta, mentalul si viziunea de a ajunge in top. Tocmai de aceea, cred ca trebuie sa va concentrati intr-o directie precisa. Mult succes!

Sunteti mult prea valoroasa pentru a scrie astfel de texte pe care le poate scrie oricine. Va spun asta din perspectiva cuiva care a citit mii de carti. Asta una la mana. A doua la mana, de ce trebuie sa va explicati textele? Nu va zic acest lucru cu rautate, am patit-o si eu la debutul meu din 2007, cand mi-a atras atentia un mare poet din Iasi... Mai tarziu am inteles.

Mi-a placut acest poem bronhosmasmic. In primul rand pentru ca autoarea reuseste sa transmita o senzatie, te face sa simti pe propria piele niste sentimente autentice, o revolta personala, un spasm care te contorsioneaza si te lasa asa, pentru o vreme, pentru a reflecta la ceea ce simti, in intervalul dintre doua scrasnete de dinti. Cred, totusi, ca autoarea putea termina foarte bine poemul dupa laringe. Acea imagine puternica a trandafirului alb infipt in laringe spune totul si lasa loc pentru reflexie. Oricare ar fi alegerea autoarei, poemul ramane unul excelent.

In poemul de fata observ un poet care isi construieste cu grija imaginile, un poet jumatate lucid-jumatate oniric, caruia ii place sa introduca si elemente din thrillere, mă refer la acel glonț în ceafă. Ca poet care mizează pe sinceritate și adevăr, nu agreez astfel de intromisiuni, pentru că ele, chiar dacă șochează ca imagine, miros a plastic. Dar ca intromisiune suprarealistă, pot spune ca imaginea are farmecul ei... Metafora dinților de lapte este foarte riscantă, căci duce cu gândul la stii tu ce fel de relatii... Spui în prima strofă "te-am visat pe tine", fără să menționezi că ar fi vorba de o transformare/transfigurare, care ar fi schimbat radical situația. Finalul imi aduce aminte de tendintele poetice ale douamiistilor care apelau/apeleaza la tigari, votca si whisky pentru a impresiona audienta. Iar mie mi se pare ca tu esti prea talentat pentru a avea nevoie de asa ceva. Felicitari pentru lucrurile bune din acest poem, pentru ton, imaginatie si migala.

Iată că se poate poezie și fără înflorituri, cu accent maxim pe simbolurile vechi și puternice de când lumea, chiar dacă trăirea-intuirea sfârșitului poate produce un adevărat vertigo. Ioan Peia are o poezie impresionantă despre "Un val mare de pământ care vine grămadă peste tine", iar aici, în poemul de față, avem o imagine asemănătoare, numai că "trecerea dincolo" este amplificată de lumina felinarelor, înălțându-se. Reperele și întrebările existențiale sunt firești, totul este bine dozat, drumul este bătătorit și, totuși, nu știm nimic și nu vom ști niciodată. Tocmai de aceea există poezia... Felicitările mele!

Foarte multe imagini frumoase în acest poem de dragoste. Foarte multă delicatețe și atenție la detalii. Ce mă deranjează foarte puțin este penultima strofă:

bineînțeles că vom face dragoste
la urma urmei și moartea nu e decât un copil din flori
pe care îl naștem deopotrivă
amante și amanți

Parcă n-aș fi vrut să văd moarte acolo, în toiul verii, în toiul sentimentelor atât de vii. Dar, acolo unde este eros, este și thanatos, nu avem ce face... Ne conformăm.

Aș fi renunțat la "bineînțeles", pentru a păstra tensiunea așteptării. Și aș renunța și la amanți și amante, căci pe copilul din flori numit moarte de poet, îl mai nasc și alții care nu se iubesc deloc...

O formulare interesantă și foarte concisă ar fi:

vom face dragoste
chiar dacă moartea e un copil din flori
pe care îl naștem deopotrivă

în orice caz, e un poem valoros, felicitări!

Poemul este bun, autorul are imaginație, știe să transpună o stare în cuvinte potrivite.

Cred, totuși, că poemul suferă în unele locuri. În primul rând, abuzezi de comparația "ca", iar într-un loc iese o cacofonie "ca_cel". Acolo trebuia să folosești "precum". Fiind un atelier de creație, bănuiesc că nu e poemul bătut în cuie.

Nici sfârșitul nu este foarte clar, cu toate că imaginea pescărușului cu aripi de pluș creează un puternic impact emoțional. Acel verb "crezând", arată intenția lumii de a te face să uiți pentru o clipă starea în care te afli, deci, indirect, înțelege/intuiește/simte-vede prin ceea ce treci, mai ales că vrea să îți aducă doar "un dram", adică este conștientă că amintirile tale au o valoare, o importanță, și nu trebuie să renunți în totalitate la ele.

Cred că tu crezi, de fapt, că lumea vrea să te schimbe și nu te înțelege, iar tu devii un pic confuz la capitolul exprimare și delimitare și amesteci gândurile lumii cu ale tale.

Deci, în mod normal, ori înlocuiești verbul crezând cu altceva, ori modifici versul cu "șansa să înțeleagă". Sau pur și simplu îl scoți de tot din poem, căci cititorul înteligent deduce oricum din context, nu trebuie să-i explici.

Am citit de mai multe ori acest text. De fiecare dată voiam să las un comentariu, dar parcă nu voiam să întrerup invitația adresată singurătății singure. Pe lângă absența a ceea ce suntem... trebuie să suportăm și absența a celui ce (nu) este. Această absență doare, dar ne obligă să căutăm, căutarea fiind cheia cuantică a micro și macrouniversului. Căutând, gândurile noastre determină realitatea înconjurătoare (și a poemului), din care credem că lipsește, totuși, el, ceea ce ne face să ne simțim singuri. Îl invităm și nu apare. Dar poate că el este deja acolo și nu suntem capabili să-l observăm? Poate că debarasarea de detalii trebuie să coincidă și cu debarasarea de îndoieli? Dar dacă ar dispărea îndoielile, ar mai exista poezia? Filozofia poemului, plurisensurile (căci el poate fi oricine și în oricine), atenția la detalii, aranjarea atentă a versurilor, încărcătura emoțională, misterul, toate acestea arată că avem de-a face cu un poet valoros. Unul care trebuie urmărit și citit cu atenție.

Mi-a plăcut această poezie rimată și ritmată, care a scânteiat cu lumini de tristețe în suflet. Parcă aș fi vrut să văd poetul ridicându-se deasupra suferinței sale, fără să se risipească în van. Ceva de genul...

Dar scris a fost să alerg veșnic în urma unei dulci femei
să îi adulmec nemurirea, și-apoi, visând, să am condei
să nu regret nici risipirea acelor clipe ce mai ieri
au însemnat o despărțire. Acum mă-ndrept spre nicăieri
Sau poate spre o nouă lume în care poți să ai ce speri?

Otilia este un autor care a evoluat foarte mult. Tot căutând și iar căutând, se pare că nu ea a găsit poezia, ci poezia a găsit-o pe ea. Cine știe ce trăiri au dus la aceste atracții magnetico-transcendentale. Textul are ceva bărbătesc în el, neobișnuit la lirica feminină. Mă refer la explozie, mă refer la ton. Și mă refer la empatie, căci el se pare a fi un dominator, dar nici ea nu se lasă mai prejos și îl privește de sus. Cuvintele cheie îi dau poemului forță: hiroshime, artilerie etc. Iar finalul, poate fi și iubire, poate fi și ură, depinde de pe care nori privești... Mai apreciez și imagistica puternică, feicare strofă având un tablou memorabil. Poem explozibil!

Cred că scrisul tău are mare potențial, dar mai cred și că dorești intenționat să amplifici intensitatea unui poem prin comparații de genul "îi simțeam capul greu pe umăr ca un focos nuclear dezamorsat". Dacă mergi pe sinceritate în poeme și vorbești așa de frumos despre bunici, folosește figuri de stil care nu se abat de la veridicitatea întâmplărilor prin care treci. În rest, să știi că mi-a plăcut poemul. Ești și sensibil și profund în strofa a doua, ești și percutant în strofa a treia, ești și un pic ezoteric în ultima strofă. Felicitări!

îmi spui:
asta voi fi, mereu o umbră, un fum
care te îmbrățișează și-ți poartă de grijă,
hai să respirăm împreună și respirația noastră să fie un fluture

aceasta este o imagine foarte interesanta, o constructie care pune in evidenta fluturele, simbolul sufletului.

poezia exista si in continuare, abordarea melancolica poate ca nu este pe gustul tuturor, lumea a devenit mai cinica, mai pragmatica, mai indiferenta, isi pune scut impotriva sentimentelor care o pot afecta, nimeni nu mai are timp sa planga, sa viseze, sa se imbbratiseze, sa respire in doi

Poate că ar fi interesantă și o abordare mai concentrată a poeziei, asta depinde de gustul și viziunea fiecăruia asupra poeziei.

felicitari

Înspre seară Dumnezeu negociază cu poetul și moartea strigă: Teo, nu-ți ajunge câtă poezie vrei să iei cu tine în lumea pe care o vreau doar pentru mine?

Viziunea mai sumbră a poetului Teodor Dume poate aduce și o altfel de inspirație, mai optimistă. Fiecare alege ce vrea. Felicitări, Teo! O să negociez și eu cu Dumnezeu să ai o pensie cu 50% mai mare... și să te bucuri de ea cât mai mult.

Valeriu, imagistica ta a fost întotdeauna punctul forte, la fel ca în Arlechinul cu fesul pe dos. Un pic de șlefuire și este totul perfect, se poate evita repetiția, de exemplu, a prozaicului "și apoi". Un limbaj mai concentrat te-ar avantaja, mai ales că la tine nu există riscul ermetismului.

e cum ai turna vinul în cupă
și apoi să nu-l mai bea decât Charon / numai pentru Charon

pentru încă o generație și apoi o alta / pentru generațiile viitoare

te felicit pentru punctele forte ale poeziei tale, mai ales pentru arborele vieții din definiția aforistico-filozofică

Doamna Veronica a scris un text decent, pentru care merită felicitări. Ar fi fost și mai interesant dacă autoarea ar fi combătut citatele marilor autori prin explicații proprii, prin gândire proprie, încât să ne arate cu măiastrie un alt punct de vedere. Să vedem un studiu filozofic alcătuit cu mijloace orginale, fără atât de multe pârghii justificative. Totuși, pe siturile și blogurile de literatură, acolo unde pretențiile nu sunt draconice, un astfel de text ne poate destinde.

Este bun acest text, are un ton percutant si o doza de sumbru apocaliptic. Pronumele demonstrative de la inceput pot fi usor inlaturate (acelea, astea). Tinerea degetelor nu poate fi mecanica atata timp cat exista o ultima dara de memorie afectiva. Mai degraba este un gest al disperarii. In plus, stim bine ca memoria afectiva involunatara implica declansarea unor amintiri prin intermediul simturilor, iar in imaginea din poem apare o conditionare inversa care nu are legatura cu simturile. Totusi, expresia poate fi folosita ca un paradox, iar daca asta a fost intentia, felicitarile mele. Sfarsitul este cel mai asezat, cel mai concentrat. Poemul nu este negativist, atata timp cat cheia destinului apare la final. Titlul, de altfel, sugereaza o transfigurare, iar versul "eu o să simulez trezirea în realitate o să fiu dincolo", crearea unui univers alternativ, un univers ca si poemul de fata. Bravo, te mai citesc.

Constat că încă mai există autori care scriu bine pe Agonia. Îmi plac, mai ales, începutul și sfârșitul acestui poem, acolo unde se regăsesc Soarele și zâmbetul, dragostea și femeia, atmosfera generală având ceva din Tagore și Ai Qing. La mijloc e mai mult revoltă, secvențele amintindu-mi de felul în care Felix Grande "îndura prezentul" în poeziile sale, făcând obsesiv trimitere la viperă...

Un poem plin de sensibilitate și jocuri imagistice reușite. Cred că la strofa a doua nu Soarele ar fi trebuit să aibă rădăcini, ci umbrele. Iar apoi se putea făcea continuarea cu vocea Soarelui.. Oricum, felicitări.

Putini isi dau seama ca ne aflam in fata unei carti cu totul si cu totul speciale. Atuurile sunt tehnica impecabila a versului clasic si folosirea cuvintelor si expresiilor arhaice care ne introduc perfect in atmosfera basmului. Dupa parerea mea, este o carte atat pentru tineri cat si pentru oamenii mari, o carte care merita sa ajunga in scoli, o carte care va ramane, cu siguranta, in istoria literaturii romane. Adrian Erbiceanu este un poet de mare calibru, un clasic in viata care a ramas fidel stilului sau, iar versurile sale ating atat urechile sensibile cat si launtricul fiintei. Sincere felicitari!