șters

Iată că se poate poezie și fără înflorituri, cu accent maxim pe simbolurile vechi și puternice de când lumea, chiar dacă trăirea-intuirea sfârșitului poate produce un adevărat vertigo. Ioan Peia are o poezie impresionantă despre "Un val mare de pământ care vine grămadă peste tine", iar aici, în poemul de față, avem o imagine asemănătoare, numai că "trecerea dincolo" este amplificată de lumina felinarelor, înălțându-se. Reperele și întrebările existențiale sunt firești, totul este bine dozat, drumul este bătătorit și, totuși, nu știm nimic și nu vom ști niciodată. Tocmai de aceea există poezia... Felicitările mele!

Foarte multe imagini frumoase în acest poem de dragoste. Foarte multă delicatețe și atenție la detalii. Ce mă deranjează foarte puțin este penultima strofă:

bineînțeles că vom face dragoste
la urma urmei și moartea nu e decât un copil din flori
pe care îl naștem deopotrivă
amante și amanți

Parcă n-aș fi vrut să văd moarte acolo, în toiul verii, în toiul sentimentelor atât de vii. Dar, acolo unde este eros, este și thanatos, nu avem ce face... Ne conformăm.

Aș fi renunțat la "bineînțeles", pentru a păstra tensiunea așteptării. Și aș renunța și la amanți și amante, căci pe copilul din flori numit moarte de poet, îl mai nasc și alții care nu se iubesc deloc...

O formulare interesantă și foarte concisă ar fi:

vom face dragoste
chiar dacă moartea e un copil din flori
pe care îl naștem deopotrivă

în orice caz, e un poem valoros, felicitări!

Poemul este bun, autorul are imaginație, știe să transpună o stare în cuvinte potrivite.

Cred, totuși, că poemul suferă în unele locuri. În primul rând, abuzezi de comparația "ca", iar într-un loc iese o cacofonie "ca_cel". Acolo trebuia să folosești "precum". Fiind un atelier de creație, bănuiesc că nu e poemul bătut în cuie.

Nici sfârșitul nu este foarte clar, cu toate că imaginea pescărușului cu aripi de pluș creează un puternic impact emoțional. Acel verb "crezând", arată intenția lumii de a te face să uiți pentru o clipă starea în care te afli, deci, indirect, înțelege/intuiește/simte-vede prin ceea ce treci, mai ales că vrea să îți aducă doar "un dram", adică este conștientă că amintirile tale au o valoare, o importanță, și nu trebuie să renunți în totalitate la ele.

Cred că tu crezi, de fapt, că lumea vrea să te schimbe și nu te înțelege, iar tu devii un pic confuz la capitolul exprimare și delimitare și amesteci gândurile lumii cu ale tale.

Deci, în mod normal, ori înlocuiești verbul crezând cu altceva, ori modifici versul cu "șansa să înțeleagă". Sau pur și simplu îl scoți de tot din poem, căci cititorul înteligent deduce oricum din context, nu trebuie să-i explici.

Am citit de mai multe ori acest text. De fiecare dată voiam să las un comentariu, dar parcă nu voiam să întrerup invitația adresată singurătății singure. Pe lângă absența a ceea ce suntem... trebuie să suportăm și absența a celui ce (nu) este. Această absență doare, dar ne obligă să căutăm, căutarea fiind cheia cuantică a micro și macrouniversului. Căutând, gândurile noastre determină realitatea înconjurătoare (și a poemului), din care credem că lipsește, totuși, el, ceea ce ne face să ne simțim singuri. Îl invităm și nu apare. Dar poate că el este deja acolo și nu suntem capabili să-l observăm? Poate că debarasarea de detalii trebuie să coincidă și cu debarasarea de îndoieli? Dar dacă ar dispărea îndoielile, ar mai exista poezia? Filozofia poemului, plurisensurile (căci el poate fi oricine și în oricine), atenția la detalii, aranjarea atentă a versurilor, încărcătura emoțională, misterul, toate acestea arată că avem de-a face cu un poet valoros. Unul care trebuie urmărit și citit cu atenție.

Mi-a plăcut această poezie rimată și ritmată, care a scânteiat cu lumini de tristețe în suflet. Parcă aș fi vrut să văd poetul ridicându-se deasupra suferinței sale, fără să se risipească în van. Ceva de genul...

Dar scris a fost să alerg veșnic în urma unei dulci femei
să îi adulmec nemurirea, și-apoi, visând, să am condei
să nu regret nici risipirea acelor clipe ce mai ieri
au însemnat o despărțire. Acum mă-ndrept spre nicăieri
Sau poate spre o nouă lume în care poți să ai ce speri?

Otilia este un autor care a evoluat foarte mult. Tot căutând și iar căutând, se pare că nu ea a găsit poezia, ci poezia a găsit-o pe ea. Cine știe ce trăiri au dus la aceste atracții magnetico-transcendentale. Textul are ceva bărbătesc în el, neobișnuit la lirica feminină. Mă refer la explozie, mă refer la ton. Și mă refer la empatie, căci el se pare a fi un dominator, dar nici ea nu se lasă mai prejos și îl privește de sus. Cuvintele cheie îi dau poemului forță: hiroshime, artilerie etc. Iar finalul, poate fi și iubire, poate fi și ură, depinde de pe care nori privești... Mai apreciez și imagistica puternică, feicare strofă având un tablou memorabil. Poem explozibil!

Cred că scrisul tău are mare potențial, dar mai cred și că dorești intenționat să amplifici intensitatea unui poem prin comparații de genul "îi simțeam capul greu pe umăr ca un focos nuclear dezamorsat". Dacă mergi pe sinceritate în poeme și vorbești așa de frumos despre bunici, folosește figuri de stil care nu se abat de la veridicitatea întâmplărilor prin care treci. În rest, să știi că mi-a plăcut poemul. Ești și sensibil și profund în strofa a doua, ești și percutant în strofa a treia, ești și un pic ezoteric în ultima strofă. Felicitări!

îmi spui:
asta voi fi, mereu o umbră, un fum
care te îmbrățișează și-ți poartă de grijă,
hai să respirăm împreună și respirația noastră să fie un fluture

aceasta este o imagine foarte interesanta, o constructie care pune in evidenta fluturele, simbolul sufletului.

poezia exista si in continuare, abordarea melancolica poate ca nu este pe gustul tuturor, lumea a devenit mai cinica, mai pragmatica, mai indiferenta, isi pune scut impotriva sentimentelor care o pot afecta, nimeni nu mai are timp sa planga, sa viseze, sa se imbbratiseze, sa respire in doi

Poate că ar fi interesantă și o abordare mai concentrată a poeziei, asta depinde de gustul și viziunea fiecăruia asupra poeziei.

felicitari

Înspre seară Dumnezeu negociază cu poetul și moartea strigă: Teo, nu-ți ajunge câtă poezie vrei să iei cu tine în lumea pe care o vreau doar pentru mine?

Viziunea mai sumbră a poetului Teodor Dume poate aduce și o altfel de inspirație, mai optimistă. Fiecare alege ce vrea. Felicitări, Teo! O să negociez și eu cu Dumnezeu să ai o pensie cu 50% mai mare... și să te bucuri de ea cât mai mult.

Valeriu, imagistica ta a fost întotdeauna punctul forte, la fel ca în Arlechinul cu fesul pe dos. Un pic de șlefuire și este totul perfect, se poate evita repetiția, de exemplu, a prozaicului "și apoi". Un limbaj mai concentrat te-ar avantaja, mai ales că la tine nu există riscul ermetismului.

e cum ai turna vinul în cupă
și apoi să nu-l mai bea decât Charon / numai pentru Charon

pentru încă o generație și apoi o alta / pentru generațiile viitoare

te felicit pentru punctele forte ale poeziei tale, mai ales pentru arborele vieții din definiția aforistico-filozofică

Doamna Veronica a scris un text decent, pentru care merită felicitări. Ar fi fost și mai interesant dacă autoarea ar fi combătut citatele marilor autori prin explicații proprii, prin gândire proprie, încât să ne arate cu măiastrie un alt punct de vedere. Să vedem un studiu filozofic alcătuit cu mijloace orginale, fără atât de multe pârghii justificative. Totuși, pe siturile și blogurile de literatură, acolo unde pretențiile nu sunt draconice, un astfel de text ne poate destinde.

Este bun acest text, are un ton percutant si o doza de sumbru apocaliptic. Pronumele demonstrative de la inceput pot fi usor inlaturate (acelea, astea). Tinerea degetelor nu poate fi mecanica atata timp cat exista o ultima dara de memorie afectiva. Mai degraba este un gest al disperarii. In plus, stim bine ca memoria afectiva involunatara implica declansarea unor amintiri prin intermediul simturilor, iar in imaginea din poem apare o conditionare inversa care nu are legatura cu simturile. Totusi, expresia poate fi folosita ca un paradox, iar daca asta a fost intentia, felicitarile mele. Sfarsitul este cel mai asezat, cel mai concentrat. Poemul nu este negativist, atata timp cat cheia destinului apare la final. Titlul, de altfel, sugereaza o transfigurare, iar versul "eu o să simulez trezirea în realitate o să fiu dincolo", crearea unui univers alternativ, un univers ca si poemul de fata. Bravo, te mai citesc.

Constat că încă mai există autori care scriu bine pe Agonia. Îmi plac, mai ales, începutul și sfârșitul acestui poem, acolo unde se regăsesc Soarele și zâmbetul, dragostea și femeia, atmosfera generală având ceva din Tagore și Ai Qing. La mijloc e mai mult revoltă, secvențele amintindu-mi de felul în care Felix Grande "îndura prezentul" în poeziile sale, făcând obsesiv trimitere la viperă...

Un poem plin de sensibilitate și jocuri imagistice reușite. Cred că la strofa a doua nu Soarele ar fi trebuit să aibă rădăcini, ci umbrele. Iar apoi se putea făcea continuarea cu vocea Soarelui.. Oricum, felicitări.

Putini isi dau seama ca ne aflam in fata unei carti cu totul si cu totul speciale. Atuurile sunt tehnica impecabila a versului clasic si folosirea cuvintelor si expresiilor arhaice care ne introduc perfect in atmosfera basmului. Dupa parerea mea, este o carte atat pentru tineri cat si pentru oamenii mari, o carte care merita sa ajunga in scoli, o carte care va ramane, cu siguranta, in istoria literaturii romane. Adrian Erbiceanu este un poet de mare calibru, un clasic in viata care a ramas fidel stilului sau, iar versurile sale ating atat urechile sensibile cat si launtricul fiintei. Sincere felicitari!

dincolo de tremuraturile scrisului, un cutremur evident cu epicentrul in inima, remarc calitatea acestui poem, descrierea personajului si ceea ce simte el. sentimentul este tot ce conteaza pana la urma. un text valoros, chiar daca este foarte trist. multa sanatate.

M-a prins acest text. Captivant, tonic, cinic, sugubet. Aproape ca vrei sa isi faca efectul, sa piara toti marlanii aia care s-au inmultit excesiv. Cel putin, din cauza cutremurului provocat de ras, sa cada blocul acela in care marlanii fac bairam. Textul prinde. Toate cele bune.

Cred ca primele patru versuri sunt in plus. Nu este nevoie de acea introducere, de acea balaceala matinala de cuvinte si ness.

Dar mai apoi, se vede o mana sigura si o buna constructie ideatica, fara pierderea sensibilitatii in exprimare:

Mi-aș fi dorit să împart cu tine orice bucurie
Orice farfurie cu mâncare sau ceașcă de cafea
Aș fi putut trăi lângă tine dacă din toate astea ai fi mâncat tot
M-aș fi mulțumit doar să te privesc, m-aș fi săturat din tâmpla ta
Care irizează cea mai rară și sațiabilă hrană, mi-aș fi dorit să împart
Cu tine perna, gutuia stricată, borcanul cu gem, să tragem o linie
De demarcație peste inimă, să știm fiecare pe ce parte ne culcăm
Dimineața să găsești lângă pachetul de țigări
Mâna mea în loc de nicotină, sincer, sincer, mi-aș fi dorit

strofa cu vomitatul nu ma impresioneaza, e cam gretoasa, dar poate asta ai vrut sa transmiti

ma deranjeaza si repetarea succesiva a tigarilor si cafelelor, parca mirioase prea mult a nicotina in poezie, mai deschide fereastra un pic

penultimele doua strofe interesante, ce mai, este un poem bun, care merita atentia cititorului

De la o vreme ma bucura definitiile astea despre poet, mai ales ca sunt spune cu sinceritate. Si ma bucur tare mult ca poetul nu este un taur comunal care reguleaza toate prostutele de pe siturile de poezie, ma bucur ca poetul nu este un fel de apa dupa betie cu care murdarim picioarele domnului, ma bucur ca poetul nu este un fel de plagiat de-al lui nea Stanescu ca sa para mai interesant cititorilor. Silisteanu este un poet sincer, valoros, un model pentru cei tineri, care stie sa predea lectii de poezie celor mai tineri. Felicitari, maestre!

Nu e rau, asa ca idee de titlu si ca moralitate. Tu insa faci o mare greseala, dai sentinte la o varsta frageda, la care ar fi mai indicat sa vorbesti la persoana intai, sa te culpabilizezi intai pe tine si mai apoi pe ceilalti. Asta este pararea mea. Stii de ce iti zic astea? Sunt unii care te citesc si au trecut de mult timp de infidelitate, transpiratie, nevoi, tradari, iar acestia ar vrea sa vada ca tu incerci sa schimbi lumea in bine incercand sa te schimbi pe tine insuti, fara sa-i condamni pe ceilalti. Pentru ca in lume exista si mult frumos, frumos care ar trebui sa fie intrezarit de cei care te citesc, ca o lumina de la capatul tunelului. Scrierea pesimista si condamnatorie arata ca i-ai citit mult pe Emil, Octavian si altii cu mare experienta de viata, care ti-au insuflat o stare din care nu prea poti iesi. Daca vrei sa ajungi departe, scoate flacara din piept, scrie cu vapaie.