Poezie
în cele din urmă
3 min lectură·
Mediu
măcar ai zâmbit
așa cum zâmbești când privești soarele prin genele unei femei,
cochet, misterios, totdeauna ca o promisiune
care nu se va întâmpla vreodată
și te saturi, în cele din urmă,
te saturi să fii cel care seamănă cu farul de ceață pentru zborurile eșuate ale liliecilor,
te saturi să fii numit paznicul străzilor când străzile sunt șerpi gata să năpârlească,
pregătiți pentru o nouă metamorfoză, pentru o nouă ademenire, pentru un nou păcat capital,
soarbe din sângele meu, iar sângele ăsta, în cele din urmă, te va ucide,
te saturi să numeri plopii și plopii să fie întotdeauna anxioși și impari,
te saturi să fii un veșnic intrus prin destinele altora,
prin destinele iubitelor tale de împrumut,
cu care ai trăit câteva convulsii, câteva luni asimetrice măturând orașe străine,
câteva vise care te-au uscat pe dinafară,
care te-au primenit pe dinăuntru,
viața ți-o derulezi ca și când altcineva trebuia să trăiască în locul tău,
un animal de pradă, cu sânge rece,
un animal diform, plin de gheare și mușchi,
gata să sfâșie orice urmă de tandrețe,
când tandrețea e numai un spasm involuntar pentru cel care are plumb topit peste suflet,
te saturi să fii cel care sună din goarnă, ca arhanghelul mihail,
și să nu mai fie cineva care să aștepte o altă apocalipsă,
un alt război dintre negru și alb,
dintre ură și ur-let,
dintre moarte și o altă moarte,
dintre moliile aterizând forțat pe neonul din baie, deasupra oglinzii,
unde tremuri cu lama în mână, decis, indecis,
speriat pentru ceea ce va urma,
te saturi să-ți numeri zilele și zilele tale să fie o linie albă, pe un monitor ecg300, cu port usb direct pe vena jugulară, pe care apeși, tot apeși,
te saturi să numeri pereții și totdeauna să fie mai mulți, mai înalți și mai strâmți,
ca-ntr-o tulburare obsesiv-compulsivă
în care te simți atât de perfect,
e bine, e bine, e bineee,
te saturi, în cele din urmă, de cel care ești,
vine o noapte în care tot ce poți face este să fugi sub prag,
e locul tău secret,
stai acolo și aștepți ca întunericul să fie viu, tot mai viu,
un fel de pastă vâscoasă gata să te acapareze, gata să te primească la piept,
gata să-ți dea din aerul ei
respiră, respiră odată cu mine,
omule cu destin de-mprumut,
omule cu destin atât de amorf
dar măcar ai zâmbit
așa cum zâmbesc cei care nu mai au nimic de pierdut,
hotărât, grav, amenințător,
ți-ai pus un alt chip în care vezi soarele prin genele unei femei,
visezi la o zi în care vei desena lumea în culori pastelate,
în care ura ta va seca, în care dragostea va fi o formă de alienare atât de gravă
încât va trebui să-i închidem pe cei îndrăgostiți în ospicii,
soarbe din sângele meu, iar sângele ăsta, în cele din urmă, te va ucide,
îngerul tău păzitor
nu a mai putut suporta și, în cele din urmă,
s-a hotărât să te trimita
la dracu
037202
0
Ș