Claudiu Tosa

Ti-as recomanda sa renunti la rima si sa incerci sa iti structurezi ideile, pentru ca unele versuri au niste rime care par mai degraba cautate/fortate.
Ce e inainte de versul cu portofelul spre exemplu nu are legatura cu a doua jumatate a textului. Sunt doua filme diferite. Observ ca ai si umor, o calitate pe care poate vei reusi sa o folosesti mai constructiv in versuri.

Un poem gen Lincoln Navigator, care incepe si vine peste tine, isi deschide usile si te invadeaza cu un intreg clan de pasageri inarmati cu sabii si bate de baseball. Mi s-a parut foarte reusita paralela cu reparatul si modul in care ai exploatat asta.

Pe unde vezi in general in literatura de azi "Dumnezeu" e aproape imposibil sa nu ai o senzatie de deja-vu. Si totusi aici este altceva, o antiregresie spirituala comprimata intr-un poem exact cat trebuie de lung care reuseste sa surprinda o stare de care alte texte nu reusesc nici macar sa se apropie. Si reuseste sa faca asta printr-o simpla comparatie. Felicitari, e foarte frumos, ar mai merita vreo doua stele.

Ti-as fi dat o stea pentru acest text. Personal as fi eliminat versurile de dupa "supravieturii" care au un caracter explicativ nenecesar din punctul meu de vedere - strict literar vorbind si nu personal. Altfel spus poemul curge foarte natural de la inceput pana la "supravieturii" creand o atmosfera foarte credibila si profunda, ca o marturisire. E o scriere care m-a facut sa empatizez 100% cu starea transmisa.

Cred ca am citit un autoportret (nu sunt foarte sigur) in schite personale, descris fin, cuminte, asa cum numai o fetita l-ar putea scrie, o fetita care isi doreste multe, gandeste multe si spune in general putine, lasandu-i pe ceilalti sa vada ceea ce e de vazut - daca au ochi sa vada si urechi sa auda. Finalul este de efect, subtil, puternic si foarte dinamic, dand cu adevarat senzatia ca poemul tau se misca, traversat fiind de fetita care pare un fel de martor inocent la desfasurarea unei mici apocalipse. Chiar e cea mai frumoasa imagine cea din final.

Citind am avut impresia ca sunt in mijlocul plajei in plina canicula de iulie si ca in nisip am zarit ingropata pe jumatate o sticla de apa rece. In ciuda expresiei destul de siropoase (copacul iubirii) reusesti sa controbalansezi printr-un discurs matur si in acelasi timp foarte sincer fara a cadea intr-un sentimentalism extrem. Motiv pentru care expresia anterior mentionata se potriveste foarte bine. Iar finalul, desi e construit pe doua afirmatii simple, e foarte reusit si profund.

Felicitari si multa bafta!

Multumesc pentru popas. Textul era putin mai lung, naratiunea in sine fiind reala, dar am preferat sa mai scurtez, altfel ar fi fost si mai descriptiv.

Iti impartasesc parerea in ceea ce priveste limbajul explicit *gratuit*, cel bagat la inaintare pentru a lua ochii, a contrabalansa diferite lipsuri intr-un text sau pentru a compensa alte deficiente. Injuratura din final este precum spui, interpretabila, si cred ca ai punctat foarte bine valentele multiple pe care le are/poate avea.

Daca intr-adevar ai simtit lucrurile pe care le-ai mentionat ma bucur, inseamna ca textul a transmis ceva iar asta e ceea ce conteaza cel mai mult.

Iti multumesc.

Domnule Pirici,

in primul rand eu sunt un exemplu neinspirat, nu ma numar printre contemporani, nici macar n-am debutat, deci ma puteti ignora linistit.
Ati fi putut face o alegere mai inspirata.

In al doilea rand inteleg ideea si sunt de acord cu faptul ca nu orice pretinsa "productie" reprezinta arta. Exista o limita.

Pe de alta parte, cine hotaraste limita? Eu, dumneavoastra, mama omida?

Unde se opreste actul artistic dupa parerea dumneavoastra, respectiv din ce moment dispare poezia ? Cand trecem de sonet, cand trecem de Eminescu, Stanescu, sau ?

Pentru unii poezia inseamna sonete, pentru altii stilul eminescian sau stanescian s.a.m.d
Tot pentru altii Nichita Stanescu nu a fost poet ci mai degraba ganditor prin comparatia cu Eminescu (asa zic unii). Si putem continua.

In alta ordine de idei ce facem cu imaginile, temele si metaforele succesive, care-s reluate obsesiv la nesfarsit asa incat nu mai spun nimic ? Ca sa nu mai vorbesc de structura, constructie, s.a.m.d

Poezia trebuie tratata ritmic ziceti d-voastra, dar eu cred ca poezia trebuie tratata ca pe o bucata de lut. Tratand-o ritmic o transformam in levier cu care putem face un numar limitat de lucruri. Cu bucata de lut insa lucrurile stau cam invers.

Intre Trei Papuci si Capitanie exista un drum care merge usor pe marginea falezei si care duce la o alimentara. Alimentara aia are un numar, nu il mai stiu exact, cred ca era 35, sau 75. Vindeau pricomigdale acolo. Pe drumul ala e plin de case a caror arhitectura pare o imbinare intre impresiile istorice ale orasului si o natura gotica, a carei plante si copaci se agata sublim cu unghiile de marginile ingalbenite a ceea ce unii numesc parte istorica a orasului sau zona veche. In mod paradoxal, starea descrisa de Eliade in La Tiganci nu pot spune ca am trait-o in Bucuresti, am simtit-o in schimb pe drumul ala dintre Trei Papuci si Capitanie, vara, cand adesea mi se parea ca am ajuns la capatul lumii si ca nu ma mai pot intoarce, intre pisici vagaboante, turisti, ziduri vechi, gardurii vii, canicula si vant sarat. Ma gandeam demult ca ar trebui restaurata zona Trei Papuci, ar trebui facuta o plaja pe cinste, ulterior am inteles insa ca victoria micilor dealuri, buruieni si bucati de iarba amestecata uneori cu pustiul si resturile de bucati de hartie si chistoace de tigari conserva mult mai bine acea parte de lume, decat ar face-o niste sezlonguri imaculate, albe si vreo terasa cu muzica house. Vara, cand in miez de zi soarele te apasa pe crestet ca pe un dop in gatul unei sticle de vin, mergand cu un porumb fiert in mana si tricoul facut turban in jurul capului, se simte acolo, pe drumul ala, ceva ce nicaieri in alta parte nu se poate simti.

*ca o bucata

Poem sensibil (pentru mine personal mult prea sensibil) a carui calitate rezida mai degraba in starea generala transmisa decat in constructii sau lirism, contrabalansand astfel un discurs orientat cu precadere pe un sentimentalism nostalgic; am numarat de trei ori "inima", de doua ori "dragoste" si o data "iubire".

Totusi o imagine pe care o remarc si care mi-a lasat o impresie frumoasa este cea a bunicii din fotografie impletind fluturi. Acolo este pentru mine poezia.

O lectura placuta.

Multumesc pentru comentariu si semn. Ma bucur de asemenea pentru revenirea ta.

P.S: e draguta referinta la The Notebook, daca despre el e vorba :)

Comentariul meu e sincer, asta am simtit. Desigur, depinde si ce sisteme de referinta are omul. Daca gusturile se situeaza in haul clasicului atunci vezi lucrurile dintr-o perspectiva nu tocmai fericita. Legat de fracturism, unii il vad ca pe o derivata a douamiismului, eu il vad ca pe un precursor al ultimului, cel din urma fiind mai degraba o etapa si nu neaparat un stil - dupa parerea mea. Referitor la titlul ultimei postari, ma gandeam ca unele persoane il vor lua ca pe o aroganta. Chiar si-asa tot e in regula.
De stat pe aici am sa mai stau. Nu-s omul hartiei si nici al cenaclurilor. Am fost demult dar mi s-a luat.
Apropo, imi place cum citesti. Esti autentica, mai ales ca uneori pare ca te emotionezi iar din cand in cand iti ridici spranceana dreapta.

Spun toate astea fiind insa in continuare vorba de poemul tau si mai ales de cercei si lumanarea cu ceara prelinsa.

Cel mai mult am rezonat cu primul si cu ultimul. Cu primul pentru ca de ceva vreme vad o veverita abonata la tufa mea de patrunjel in care isi ascunde cate ceva iar cu al doilea din cauza ca foarte aproape de mine sunt doua scoli 1-4 iar haikul tau se potriveste foarte bine cu starea pe care mi-o dau copiii atunci cand ii vad pe drum. Tot referitor la ultimul imi aduc aminte ca in locul in care m-am nascut caderea frunzelor vestea intr-adevar ultimele zile in care mai puteai umbla descult pe asfaltul pe care vara il incingea ca pe o tigaie de teflon.

Imi place inceputul, pare a se prefigura un poem-cascada.
Textul devina insa dupa aceea mult prea concentrat, prea fix, orientat in jurul unei imagini care pare a se repeta in mai multe feluri.
Ceea ce mi-a placut insa cel mai mult este comparatia din final, e foarte reusita. Acolo e poezia din acest text. Si in inceput.

Mi-ar fi placut sa mai citesc ceva, sa imi pot face o parere mai clara. Poate te mai gandesti si mai postezi ceva.

Lene, alene si gene nu stiu daca sunt tocmai o idee buna. Sau ai vrut sa obtii un anumit efect?

uite ca un subtrat al textului exista, si inca unul foarte bun.sfarsitul este insa previzibil si banal
\"Dar numele meu este Tăcere
Iar viața-i doar o scurtă Adiere.\"

e chiar o rima fortata intre ultimele 2 versuri, e un sfarsit mai mult pus asa \"ca sa rimeze\".

\"și pentru a mă culca în cuibul Țepeniților de Veghe.\"

de aici eu as fi continuat altfel poezia.
dupa parerea mea e un text care ar mai trebui lucrat pentru ca-i lipseste rezonanta, fluiditatea si nu-n ultimul rand lirismul este slab si nu impresioneaza cu nimic aproape.

Sa va traiasca! Multa sanatate si fericire.Mereu am considerat poezie.ro o minune, iata inca un argument :)

Toate cele bune pentru Florin Felix si fie ca odata cu fiecare zi care trecere sa va aduca din ce-n ce mai multa bucurie, dragoste, multe impliniri si numai bine!